Cuvinte cu folos. Cuvinte de prisos

Toamna, asa

2011-11-11T13:51:00.004+02:00

Afara incepe a ploua
Si pasarile a pleca
Frunzele a cadea
Si ziua a scadea.

Afara este frig si innegrit,
Iar norii cerul au acoperit
Si soarele s-a mistuit
Incet asa.

Poezie compusa de fi-mea pentru o lectie despre toamna. Adica o fisa despre toamna. Fisa de clasa a treia.
Tot ce m-a intrebat fi-mea a fost: "Mami, are rima poezia mea, nu?" I-am zis ca da (ca s-o incurajez), dar ca putea s-o tina in acest "ea" sau "ua" de la sfarsitul versurilor inca vreo treizeci de strofe, ca era destul de simplu. A zambit. Nu stiu daca s-a prins ca am persiflat-o putin, dar si-a dat seama ca poezia ei nu poate fi confundata cu una de-a lui Eminescu ("cel mai mare poet al romanilor, mami, stiai?")
Ma rog, una peste alta. Cred ca e o poezie draguta, compusa de fata mea de opt ani si opt luni, fara nici un ajutor (A, ba da, m-a intrebat ce inseamna mistuit. Eu i-am zis ca ars. Ea mi-a zis "Ba nu, disparut." Eu m-am prins ca e vorba de sensul abstract si i-am zis ca da, poate sa insemne si ars, disparut, ceva care nu mai ramane nimic din el. Dupa aia am vazut de ce i-a trebuit sensul cuvantului. Ca soarele s-a mistuit. Deci a disparut. Sau a ars, dupa explicatia mea. Chestie de gustibus literar.)
Dar cel mai mult imi place ultimul vers. Cu cat il citesc mai mult, cu atat imi place mai mult. Ca soarele s-a mistuit. Dar nu dintr-o data. Ci, "incet, asa." Adica, delicat, ca o soapta. Asa cum sunt apusurile de soare. Copilul meu a observat asta si a redat in cuvinte. Imi place tare mult.
Mult, asa.

O furnica duce-n brate, o para cam natafleata

2011-11-08T18:55:00.004+02:00

In pas de mars, dimineata, spre gradinita, cu fi-miu de mana, care admira niste nori albi si pufosi, ca vata de zahar pe bat. Frig-frig, eu cu ochii in toate partile, sa nu calcam in rahatul cateilor, sa ne ferim de masinile care circula ca la raliu, sa nu intarziem, sa-i explic lui fi-miu de ce luna n-a plecat inca la culcare si mai sta inca pe cer. Fi-miu, tot cu ochii pe cer, a uitat de luna si admira norisorii pufosi.
- Mami...
- Da, ce s-a intamplat?
- Vezi norul acela?
Ridic ochii si vad sute si sute de nori albi pe un fond de cer albastru. Aproape toti identici...
- Care?
- Acela care seamana cu o furnica. (In gandul meu am renuntat deja sa caut. Cand am auzit si de furnica, am stiut ca n-am nici o sansa)... Ala care seamana cu o furnica, ce tine o para in mana.
Am zambit de-a binelea, privind norii aproximativ de aceleasi marimi si forme.
- L-ai vazut mami?
- Nu, cred ca a plecat furnica... Nu vad nici un nor-furnica.
- Ooooo. Lasa c-o sa-l vezi altadata.
:):):)

"A fost odata ca niciodata", prin omienouasutaoptzecisisapte

2011-10-31T19:06:00.003+02:00

Fi-mea citeste, de cateva zile, o carte de povesti nemuritoare, editie mai veche. Intr-una din zile, observ ca rasfoieste cartea cu interes, din scoarta in scoarta.

- Oau, mami, o aud mirandu-se. Cartea asta e din anul omienouasuteoptzecisisapte (si toate astea pe un ton aproape socat, de parca nu-i venea a crede ca si pe vremea aia oamenii citeau carti. Sau, ce zic eu, ca se tipareau carti. In primul moment nici n-am inteles bine ce an a spus. Am crezut ca spune ceva de o mie sapte sute. Ma si vedeam posesoarea unei carti din cale-afara de vechi, de care habar nu aveam.)
- Ce an?, intreb eu, ca sa fiu sigura ca n-am auzit bine.
- O mie noua sute optzeci si sapte, silabiseste fetita mea, in varsta de opt ani si jumatate, cu rabdare.
- Ahhhhaaaaa..., ma linistesc eu brusc, oarecum deziluzionata de visul de-a avea o carte asa de veche de care sa n-am habar.
- Si uite mami (continua fi-mea aventura descoperirii de lucruri cu adevarat magice, din cartea ei de povesti), uite, pe vremea aia ("eheeeei", imi spun in gand, "o mie noua sute optzeci si..."), oamenii scriau cu a din i, chiar si in interiorul cuvintelor.
Mi-am stapanit zambetul. Cu greu.
- Da. Asa e. Oamenii scriau cu a din i, peste tot. Doar roman se scria cu a din a.
- De ce?
N-am avut timp sa incep sa raspund, ca fi-mea ma plesneste cu alta intrebare:
- Da' tu de unde stii mami? Erai nascuta pe vremea aceea?
Pauza.
Ce-as mai fi putut spune? Ma simteam mai batrana decat personajele din cartea de povesti, care, dupa cum se stie, au trait "odata ca niciodata". Dar sa stiti ca m-am recompus repede (in urechi imi tipa Pittis, Dumnezeu sa-l ierte, "Sunt tanar doamna, sunt tanar doamna, sunt tanar doamna...")
- Cum adica daca eram nascuta... (asta ca sa trag de timp, in timp ce gandurile mi se impleticeau cu "sunt tanar doamna, sunt tanar doamna, sunt tanar doamna...") Pai daca eu m-am nascut in o mie noua sute saptezeci si cinci, si cartea ta de povesti, cu a din i, e din o mie noua sute optzeci si sapte, cati ani aveam eu?
Fi-mea s-a incruntat. A simtit ca e cu scaderi, de care ea nu prea avea chef la ora aia. A dat marunt din buze, ca si cum ar fi scazut in gand, celebrii ani, si mi-a spus zambind.
- Da, ai dreptate... Erai nascuta.
Am zambit. N-am mai insistat s-o intreb cati ani aveam pe vremea aia. Nici mie nu-mi placea foarte mult aritmetica in anul o mie noua sute optzeci sapte. Copilul meu a constientizat ca si eu eram nascuta "pe vremea aceea", odata ca niciodata , prin o mie noua sute optzeci si ceva. Asta era cel mai important.

Frunza cade. Copacul asteapta

2011-09-21T17:49:00.005+03:00

Tema la romana, a fi-mii. Tema de clasa a treia. Sunt atat de mandra de compunerea ei, ca as fi in stare sa-mi dau doctoratul pe textuletul asta. Textulet ce suna cam asa:

"Alcatuiti un dialog intre o frunza si copacul de pe creanga caruia se desprinde.

- Buna, frunzo! Ce mai faci?
- Bine. In curand voi cadea.
- Da, dar la primavara ai sa te intorci. O sa-mi lipsesti.
- Tu ce vei face, copacule?
- Eu voi astepta primavara, cu zapada pe crengi. Am uitat sa iti zic ca am o familie de veverite in scorbura.
- Stiu. Intotdeauna veveritele sar atat de mult pe creanga, incat ma fac sa ma desprind. O, nu, vine veverita!
- Frunzo, esti bine?
- Da! Doar o mica cazatura. Ne vedem la primavara."

Un Ainstain. Doi Ainstaini

2011-08-31T15:08:00.002+03:00

Fi-miu (cinci ani) si fi-mea (opt ani si jumate) se converseaza, in timp ce fi-miu mestereste la o masina Lego.
- Eu, cand o sa ma fac mare, o sa ma fac Ainstain (adica Einstein, pentru cine nu intelege, n. e.)
- Ei nu mai spune, il ironizeaza scurt sora-sa, fara sa-l priveasca macar. N-ai cum sa te faci Ainstain, ca el a fost unul singur. A fost un om foarte destept, de asta i se si spune Ainstain.
- Bine, atunci. Eu o sa fiu al doilea Ainstain. Ai inteles?

P.S. Sa nu credeti ca spun asta doar pentru ca-i vorba de fi-miu, dar cred ca deja este destul de Ainstain, pentru varsta lui :)

Oana Zavoranu, intre fan si profan

2011-05-04T14:32:00.006+03:00

"Oanei Zavoranu nu i-a fost usor sa se dezbrace
Poza si il ruga pe Dumnezeu sa o ierte"
(Titlu in CanCan online din 4 mai 2011)

Nu e tare? Cat de tare e asta? Ati auzit ceva mai tare de atat? Eu sunt asa... kind of bulversata. Inchipuiti-va urmatorul tablou: Oana poza. Si se ruga. Iar poza si iar se mai ruga. Si tot asa. E o situatie tensionata, palpabila prin intensitatea emanata de blitzurile aparatului foto si ale rugaciunelor Oanei, nu-i asa? E ceva teribil.
Acum imaginati-va alt tablou:
"...Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!"
("Moartea caprioarei"- Nicolae Labis)

Ati prins ritmul? Nu vi se pare ca aveti deja-vu-uri? Eu am avut. Cum am citit titlu din Cancan, mi-a venit in cap versul asta din Labis: "Mananc si plang". Si-apoi definitiv si grav: "Mananc". (Ce facea poetul? Manca si plangea. Ce manca? Carne. De caprioara.)
Si apoi ma gandeam la Oana, cum a trecut milimetric pe langa oportunitatea de a deveni si putin poeta (pentru ca, oricum, am inteles ca o mare artista este). Cum ar fi sunat un titlu de genul "Pozam si ma rugam". Suspans. Incertitudine. "Pozam". (Ce facea artista? Poza si se ruga. Ce poza? Nuditate. De Playboy.)

Miere si dulceata. Fericire

2011-04-29T15:40:00.003+03:00

By the way of... nunta Printului William si a lui Kate. Fiindca tot s-a vorbit asa de mult de miri, nunti, regi si printese la noi in casa azi, fi-miu a retinut doar expresia "luna de miere". In principiu, stia ca luna de miere "e atunci cand (un barbat si o femeie, n. e.) fac nunta si apoi pleaca intr-o exursie". Dar ceva din alaturarea acestor doua cuvinte "luna" si "miere" (atat de diferite in sine), i-a atras atentia. Si mirarea. Si intrebarile.
- Mami, da' ce o luna de miere???
- ...
- Luna de miere?!? (apasat pe miere)
- ... (incerc rapid sa gasesc o explicatie rezonabila, dar evident ca n-o gasesc, fiindca nici eu nu inteleg chestia asta cu luna de miere.)
- Dar luna de dulceata exista, mami?

Tac

2011-04-14T17:20:00.001+03:00

Tac.
Tac.
Tac.

Si iar tac.

Din seria "Oaaaauuuu"

2011-03-23T09:03:00.002+02:00

Iulia Vântur: "Mai am multe de făcut până să devin mamă"
(Cancan, 23 martie 2011)

Domnisoara Iulia Vantur asteapta sa-si realizeze toate visele posibile si imposibile. Dupa aceea, poate sa nasca copii. Oricum, nu va mai conta pentru viata ei intima de om, pentru ca va fi ca si moarta. Pentru ca asta inseamna sa fii mama. Sa nu mai poti sa realizezi nimic pe plan personal.
Cat de patetic suna titlul de mai sus? Cat de trist?
Pacat! Imi pare rau pentru acest gen de femei. Pacat. Vorbele nici macar nu-si mai au rostul.

Uite cat de ziarist destept pot sa fiu eu cand vreau! Si mai uite ca nu vreu. Uite: niciodata

2011-03-18T14:04:00.005+02:00

13:19 "Uite ce jachetă de 5.000 de euro are Inna!"

13:45 "VIDEO Uite primele imagini cu reactorul de la Fukushima, distrus de tsunami"

13:58 "Shrek chiar există! Uite cum arată omul care a inspirat celebrul personaj de animaţie"

P.S. Titluri de stiri de pe scrolul editiei on-line a ziarului CanCan. Care mai de care mai stupide. Care mai de care mai amestecate. Ca la piata. "Uite" si cu ce se imbraca Inna (!!!), "uite" si cum au murit si cum o sa mai moara japonezii, "uite" si cum arata un om deformat de o bola rara. Uita-te la ce vrei! Noi suntem aici sa-ti indeplinim fanteziile. Fanteziile noastre de ziaristi fara un bun-simt mediu. Uite! Uite cum scriem prostii si uite cum citesti tu prostiile noastre.

Asa e

2011-03-17T13:52:00.002+02:00

"Cu Dumnezeu nu poti face diplomatie sau compromis."
(Arsenie Boca- Cararea Imparatiei)

Columbeanu VS Columbeanu, in direct si in zadar

2011-02-25T17:49:00.003+02:00

Nu vreau sa comentez. Dar chiar deloc. Acest divort care a luat "prin surprindere" Romania, mi-a aratat ca pot sa simt sentimente pe care nu stiu inca sa le pun in cuvinte. Simt un fel de revolta- scarba- amuzament- soc- enervare. Toate astea la un loc si multe altele.
Toata Romania comenteaza acest divort. Cred ca nici divortul Basestilor n-ar fi atat de mediatizat. Incredibil. Incredibil. Atatia oameni care-si dau cu parerea. Atatia oameni. Deschizi televizorul- Columbenii. Deschizi un ziar- Columbenii. Mergi pe strada- Columbenii (se vorbeste doar despre ei). E o voluptate. O voluptate aproape organica, palpabila, de a comenta despre cine are dreptate sau nu, in aceasta cearta domestica.
Mi-e greata. Mi-e greata. Mi-e greata.

P.S. Pacat de domnul actor Claudiu Bleont. Si-a dat jos chilotii si si-a aratat cuculetul in fata ziaristilor degeaba. Bad luck. A ales momentul foarte prost. El, in tumultuozitatea sa artistica, a facut un gest socant (la granita pornografiei), prin care credea ca o sa-i dea pe toti pe spate. Pacat. Poate alta data. E mai interesant divortul Columbenilor, decat cuculetul lui Bleont.

P.P.S. Si, oau!, nu se stie inca cine e regina din mafia vamilor. Desi tocmai a iesit la iveala ca Blejnar de la ANAF ar fi nu stiu ce mare corupt. Mare noroc are omul asta! Lumea e mai mult cu ochii pe Columbeni, decat pe mita pe care o lua Blejnar.

P.P.S.In Libia mor oameni, pe bune. Oamenii au iesit in strada si lupta pentru libertatea lor. Militia loiala lui Moammar Gadhafi trage in plin, in protestatari. Nasol. Nu intereseaza pe nimeni. Traiasca (,) Columbenii!

P.P.P.S. N-as vrea sa mai amintesc si de razboiul pe care-l duc parintii Madalinei Manole, pentru obtinerea custodiei nepotulului lor. Alt scandal, alta spalare de rufe jegoase in public. Care este, oricum, devansat de Columbeni. Anyway, e chestie de gustibus. Fiecare cu ce crede ca este important pentru el.

1=2=3=...n-1=n (sau, intr-o logica fireasca, daca oamenii sunt egali intre ei, numerele de ce n-ar fi?)

2011-02-16T09:40:00.002+02:00

"Victoria Beckham îi face fetiţei cameră de 150.000 de lire" (CanCan, 15 februarie, 2011)

"Familia Beckham: 250.000 $ pe camera bebeluşului"
(Click, 15 februarie, 2011)

"(Victoria Beckham) îi face copilului cameră de 300.000 de dolari" (National, 16 februarie, 2011)

Da cineva mai mult?
Cam asta e calitatea stirilor in Romania. Fiecare scrie cum vrea, ce vrea, cand vrea, mai ales cand e vorba de persoane mondene si mai ales cand e vorba de persoane mondene din alte tari. Ca doar n-o sa se uite Victoria Beckham pe "National" sau "Cancan" sau "Click" din Romania, nu? Si chiar daca s-ar uita, de ce sa se supere? E vorba de niste aproximari-exagerari intr-un subiect nu tocmai important. Nimeni nu pateste nimic. Si chiar luate separat, aceste titluri ar parea in ordine, dar cand le citesti cam in acelasi timp, totul devine comedie.
Am cautat si eu pe net, ca devenisem curioasa: ce-i cu camera asta scumpa, daca ea exista cu adevarat si cam ce "preturi" dau cei din presa de afara pe ea. Pe blogul lui Perez Hilton se vehiculeaza suma de 200.000 de dolari, deci cam pe acolo. Pe "azcentral.com" se vorbeste de 240.000 de dolari. "inquisitr.com" vorbeste de 240.300 de dolari. Si exemplele pot continua la infinit, cu variatiuni pe aceeasi tema.
Pe mine nu ma mai distreaza stilul asta de presa.Cam asta am vrut sa spun. Pentru ca e clar ca, daca femeia asta a cheltuit niste bani pentru camera copilului ei nenascut (inca), atunci avem de-a face cu o singura suma.
Asta ar fi adevarul. Restul sunt minciuni. Pe care le citim noi zilnic, din amuzament, interes, curiozitate. Numai ca, la un moment dat, nu mai realizam ca citim numai minciuni, ne umplem cu minciuni. Si asta e cel mai grav lucru.

Lectiile fiului pentru mami a lui (2)

2011-01-27T18:36:00.002+02:00

- Mami, curelele sunt un fel de fulare mai mici, ca sa tina mai bine pantalonii prea mari?

Jurnal neterminat - pledoarie împotriva avortului –

2011-01-15T20:11:00.003+02:00

de Arsenie Boca

5 octombrie: Astăzi a început viaţa mea. Părinţii mei încă nu ştiu. Sunt mai mică decât un sâmburaş de măr, dar de acum sunt eu însămi, o fiinţă umană.
Şi, deşi sunt atât de puţin formată, e sigur că voi fi o fetiţă. Voi avea părul blond şi ochii albaştri şi ştiu că voi îndrăgi florile.

19 octombrie: Am mai crescut puţin, dar sunt încă prea mică şi nu pot face nimic. Mama face aproape totul pentru mine. Ceea ce este curios este faptul că ea încă nu ştie că mă poartă în pântecele ei şi că mă hrăneşte cu sângele ei.

23octombrie: A început să mi se formeze gura. Ia gândiţi-vă puţin! Peste un an am să râd. Mai târziu am să vorbesc. Cine poate susţine că nu sunt o adevărată persoană? Sunt cineva; aşa cum firimitura de pâine, oricât de mică ar fi, este totuşi pâine.

27octombrie: Inima mea a început să bată de la sine. De acum înainte, ea va bate mereu în tot cursul vieţii mele, fără să se oprească vreodată ca să se odihnească.
Şi apoi,după mulţi ani, va obosi, se va opri, şi eu voi muri. Dar, până atunci, eu sunt la începutul existenţei mele, nu la sfârşitul ei.

2 noiembrie: Cresc puţin în fiecare zi. Braţele şi picioarele mele prind să capete formă. Dar va trebui să mai aştept o bună bucată de vreme până ce picioruşele mele să mă poarte şi eu să pot alerga să mă arunc în braţele mamei mele şi până
ce braţele mele să-l poată îmbrăţişa pe tatăl meu.

12 noiembrie: Acum au început să se formeze minuscule degete la mâinile mele. E de mirare că sunt atât de mici şi totuşi ele vor fi minunate! Ele vor şti să mângâie un căţeluş, să arunce o minge, să culeagă o floare, să atingă o altă mână... Degetele mele...Poate că într-o zi vor cânta la vioară sau vor picta un tablou.

20 noiembrie: Astăzi, pentru prima oară, doctorul i-a spus mamei mele că eu sunt acolo, într-adevăr, plină de viaţă. Eşti fericită mamă?

25 noiembrie: Tatăl şi mama mea nici nu ştiu că sunt o fetiţă. Poate că ei aşteaptă
un băiat. Dar eu o să le fac o surpriză şi o să mă cheme Ecaterina, ca pe mama.

10 decembrie: Mi s-a format şi faţa. Sper că o să semăn cu mama.

13 decembrie: Am început chiar să văd, dar e încă întunecat totul în jurul meu. Încurând însă ochii mei se vor deschide la lumina soarelui, a florilor, a copilaşilor. N-am văzut încă nici marea, nici muntele, nici curcubeul. Oare cum vor fi în realitate? Şi tu, mamă, cum eşti în realitate?

24 decembrie: Mamă, aud cum îţi bate inima. Mă întreb dacă şi tu auzi inima mea cum bate aşa de încet: tap-tap, tap-tap. O să ai o fetiţă sănătoasă şi voinică, mamă, ai să vezi. Abia aştept să mă cuibăresc în braţele tale, să-ţi mângâi faţa, să te privesc în ochi. Şi tu mă aştepţi, cum te aştept şi eu, nu-i aşa?

28 decembrie: Mamă, mamă, de ce i-ai lăsat să pună capăt, vieţii mele? Am fi fost atât de fericite împreună! ...

Lectiile fiului pentru mami a lui (1)

2010-11-23T19:56:00.003+02:00

- Mami, aspiratorul mananca mizeriile?

- Mami, stiai ca ghivecele sunt niste gradini mai mici?

- Mami, nu-i asa ca parcarile sunt niste garaje fara acoperis?

- Mami, luna este soarele pentru noapte?

Sunt copac si am chelit. Fals

2010-10-15T19:16:00.002+03:00

Zi de toamna tarzie. Ma plimb cu copii mei pe strada. Si fi-mea (sapte ani si ceva) si fi-miu (patru ani si ceva) privesc, la un moment dat, copacii si sunt absolut uimiti de nuantele frumoase de bej-galben-verde-auriu-cafeniu-aramiu ale frunzelor. Unele se desprind si cad leganandu-se chiar in fata lor.
- Frunzele sunt parul copacilor, nu-i asa? imi spune fi-miu brusc, fericit de comparatia gasita.
- Da, ai dreptate. Frunzele sunt un fel de par pentru copaci.
Nu trec zece secunde si aud din nou:
- Si atunci cand toate frunzele o sa cada pe pamant, copacii o sa aiba chelii false.

* * *

2010-09-27T15:11:00.001+03:00

Lapsusurile ca lapsusurile.
Cu lipsurile e mai greu.

Raspundeti cu da sau nu

2010-08-24T15:43:00.005+03:00

Nu vi se pare uneori...

Ca cineva ne urmareste si cele mai mici gesturi?
Ca cineva vrea sa ne vada umiliti, necajiti, disperati?
Ca cineva vrea cu tot dinadinsul sa ne testeze limitele suportabilitatii?
Ca cineva rade de toate eforturile noastre de a ramane in picioare?
Ca cineva ne considera oameni de mana a zecea?
Ca cineva se mira ca, in urma a tot ceea ce ne face, e uimit ca nu sucombam, ca nu innebunim, ca nu murim?
Ca cineva face teste pe viata noastra?

In ultimul timp, imi tot vine in cap imaginea unei nuvele (roman?) al lui Zaharia Stancu (parca, nu mai stiu sigur, am citit-o cu foarte multi ani in urma), in care niste tarani trebuiau sa culeaga via boierului, iar acesta le-a pus botnita la gura. Ca nu cumva acesti oameni sa faca paguba de nici macar cateva boabe de struguri boierului.

Parca cineva incearca sa ne puna botnite la gura. Asa simt. Ca sa nu mai vorbim. Sa nu mai avem opinii. Ca sa ne supunem. In sfarsit. Ca sa-i lasam o data si o data in pace pe oamenii astia care se scalda in putere (politica, sociala, economica, mondena) sa nu ne mai auda vaicarindu-ne.
Sa poata si ei sa fie linistiti.
Sa poata si ei sa respire liberi, fara sa ne mai simta privirile dezaprobatoare in spate, sa nu mai simta mirosul asta de saracie din spatele vilelor lor de trei etaje.
Sa poata sa alerge cu masinile lor luxoase pe sosele, fara sa fie nevoiti sa se mai impiedice de cate vreo mama de asta care cara in maini trei sacose si doi copii sau de cate un amarat de asta de pensionar, care abia se taraie cu carja lui ponosita.
Sa poata petrece cu valuri de sampanie si tone de caviar, fara sa mai simta (vreodata) mirosul parizerului de 3 lei 25 de bani.
Sa nu se mai simta datori sa-si puna mastile de caritabili, ca sunt si ei (pana la urma urmelor) doar oameni, si obosesc.
Sa taie in voie padurile, sa scormone nestingheriti muntii de aur si diamante, sa fie si ei, in sfarsit, liberi sa-si etaleze bogatiile acumulate fara sa mai fie nevoiti sa dea cuiva vreo explicatie.

Nu vi se pare ca astora ce au puterea in maini, nu le mai convine ca traim?

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace

2010-08-17T20:33:00.002+03:00

pe toti bebelusii care au plecat din aceasta lume, ieri si azi, in urma incendiului de la Maternitatea Giulesti. Ma rog pentru parintii lor, pentru linistea lor sufleteasca, si pentru ca sufletele bebelusilor sa ajunga in bratele Sfintei Fecioare Maria. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace si noua, celor ramasi pe-aici sa ne dea credinta. Multa.

Din seria "Oaaaaau"

2010-08-03T17:37:00.007+03:00

Trei titluri de stiri mondene, in "Can-canul" de azi, 3 august, 2010
(intamplator, aceste titluri sunt si succesive, deci, cu atat mai evidente):

- "VIDEO Raluca Ogică: "Nu ştiu de ce nu am iubit, de ce nu se uită nimeni la mine, probabil e vina mea" "(Raluca Ogica, fiica lui Ogica Loto cel Celebru, pentru cine nu stie cine e domnisoara, n.ex.)

- "VEZI FOTO INCENDIARE Fiica lui Laurence Fishburne este actriţă porno"

- "VIDEO Fiica lui Zoli de la Sistem a făcut primii paşi"

Nu cred ca e nevoie de comentarii. E vorba de viata, cu toanele ei. Fiicele unor barbati celebri (unii mai celebri decat altii, :)) ) fac sau spun diverse chestii. Oau. Oau! Oau, oau, oau... nu-mi revin. Tabloidele romanesti sunt pe metereze, nu lasa nimic sa le scape. Sunt cu ochii pe toti si pe toate. Oau. Ma duc sa-mi revin.

Ei si noi - povesti cu taxe, de ieri si de azi

2010-06-20T14:42:00.001+03:00

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă:

- „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”.

Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii.

- „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci:

- „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse:

- „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”.

Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului:

- „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”.

Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă.

Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost:

- „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă:

- „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”.

Primul străjer merse la stolnic:

- „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”.

Stolnicul - repede la paharnic:

- „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”.

Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic:

- „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”.

Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui:

- „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă:

- „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump!

Si, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani.

- “Ia să măresc eu birurile!”

P.S. Povestea nu-mi apartine. E preluata din "folclorul" de pe e-mail. Cu autor necunoscut.

"Ochii sunt oglinda sufletului"

2010-05-14T15:45:00.002+03:00

Cred ca am mai spus pe aici de cateva ori: fi-miu are trei ani si opt luni si nu e cel mai poetic (romantic) copil din lume. Dar e foarte sincer si destept. Face analogii, foloseste cuvinte mai putin uzitate de copii de varsta lui, cu sensul corect si in contextul potrivit.Si ma iubeste mult. Normal, doar e baiatul meu, nu?

Intr-o zi ne plimbam pe afara. Nu era nici prea cald, nici prea frig, adia un vanticel molcom, frunzele copacilor erau verzi si soarele stralucea intr-o lumina galben-albastrica. La un moment dat, l-am luat in brate pe fi-miu, l-am pupat si l-am privit cu multa dragoste. Fi-miu m-a privit si el drept in ochi (de i-am simtit privirea pana in suflet) si mi-a zis serios:
- Mami, ai doua inimi in ochi.

Din ciclul "baba si mitraliera", va prezentam povestea cu tancu', cenusa, avionu', iarna, vara, Cain si Abel

2010-04-22T16:51:00.004+03:00

Intrebare:
De ce tancurile pot sa mearga prin nisipul (fierbinte, nu-i asa?) si avioanele nu pot sa zboare prin norii cu cenusa vulcanica?

Raspuns:
Pentru ca vara nu-i ca iarna! (ha-ha ha)

P.S. Pentru posteritate.
Aceasta intrebare naucitoare si acest hal de raspuns au fost rostite in locatii diferite si in timpi diferiti, de persoane diferite. Cu acest raspuns, o persoana (importanta, nu spui cine) si-a marcat/inceput teritoriul de imagine politica in aceasta tara. Sa speram ca, o data cu aceasta intrebare, o alta persoana (importata si ea, in masura probabilitatilor) sa-si traga linia de final.

P.P.S. "Traim in tara lui Cain, in care Abel nu a murit inca de tot", spunea Constantin Noica. Am si eu o intrebare, oricat de naiva ar putea ea sa sune.
Cine e Cain de Romania? Si cine mai e acest Abel Care n-a Murit inca de Tot?

"E usor a scrie versuri,/ Cand nimic nu ai a spune"

2010-03-30T17:03:00.004+03:00

Nu mai cred in poezie. Cel putin nu in poezia asta marketista a secolului XXI. Poezia asta inchistata in cuvinte seci, intelectualizate, fara seva, ordonate in pagina. Cuvintele astea fara emotie, fara virgule, cuvintele astea egale, cuvinte cu cravata si perle. Cuvintele astea egale cu ele insele, care nu exista decat prin faptul ca sunt scrise. De oameni la fel de seci, la fel de indoctrinati, de speriati de viata din ei. Cuvinte fara noima, spuse/scrise de oameni fara noima (adica fara suflet).
Cred, mai cred in poezia aceea care se naste chiar si dincolo de cuvinte. Cred in poezia unei imagini, a unui gand, a unui zambet. Cred in poezia scrisa, cantata, spusa de oameni carora nu le este frica sa se arate asa cum sunt in realitate. Poezia se naste acolo unde este echilibru. Acolo unde este viata. De-adevaratelea. Nu din plastic.

Copiii NU spun lucruri trasnite

2010-03-03T15:44:00.006+02:00

Copiii spun lucruri INTELEPTE. Si cine nu are copii, sa-i asculte pe cei din jurul lor, ca vor invata, cu siguranta, ceva. Eu sunt din nou eleva. Invat de la copiii mei. Invat tot ce se poate. Lectii de logica pura, nealterata de pretinsa eruditie a celor adulti. Lectii de morala. Lectii de observare a naturii umane, asa cum e vazuta de cei care nu stiu inca sa minta. Lectii despre dragoste.

Eu (catre fi-miu, care are trei ani jumate): Hai sa mai stingem televizorul asta. Nici macar nu e bine sa ne uitam ata de mult la televizor.
Fi-miu: Si atunci, noi de ce avem televizor?
...

Eu (tot catre fi-miu): De cine iti place tie cel mai mult si mai mult in lumea asta?
Fi-miu (dupa cateva secunde de gandire): De ce vrei sa stii asta? (Nu-i asa ca ati mai citit despre acest raspuns prin carti gen psihologie a invangatorului, cand vi se explica cum ca in cazul in care cineva va pune o intrebare la care nu vreti sa raspundeti, puteti sa evitati raspunsul in mod elegant, intreband acea persoana, cu zambetul pe buze: "De ce vrei sa stii asta?"
Si fi-miu cand mi-a raspuns, a zambit. Jur.)
...

"Mami esti frumoasa. Ai multe lucruri mari si frumoase. Te iubesc mult mult mult." (primul biletel pe care mi l-a scris fi-mea, care are sapte ani)
...

"Mami, dar daca ne ascundem sub patura, Doamne-Doamne tot ne vede?" (tot fi-mea)
...

"Mami, esti cea mai frumoasa mama din toata lumea de mame." (fi-miu)
...

Si, pe cand avea doar trei ani si o luna, tati l-a intrebat pe fi-su:
-Ia zi-mi si mie, ce mancati cand erati la Doamne- Doamne?
- Nimic.
- Cum nimic?
- Doamne-Doamne nu ne dadea mancare. Doar Lumina.

Dragostea in functie de spatiu si timp

2010-02-24T15:51:00.005+02:00

Am intrebat-o pe fi-mea, cand avea vreo trei ani si ceva, daca ma iubeste. "Da, mami", mi-a spus privindu-ma in ochi, serena si zambitoare. "Cat de mult ma iubesti?", am incercat eu sa ma asigur, ca sa vad cu ce ar putea copilul meu sa compare plinatatea dragostei ei.
"Pana la tavan", mi-a raspuns copilul absolut neasteptat si prozaic. Uimita i-am urmarit privirea. Se uita in sus. Atunci, partea de creier care se ocupa cu lucrurile frumoase, poetice, miraculoase din mine, a sarit si aspus "Evrika!".
"Dar cand suntem afara, cat de mult ma iubesti?", am intrebat-o nerabdatoare, anticipand raspunsul cel poetic. Fetita mea m-a privit in ochi, iarasi.
"Pana la cer, mami."

La o distanta de trei ani, cand fi-miu avea, la randul sau trei ani si ceva (iar sora lui sase), l-am intrebat daca ma iubeste. "Da", a raspuns el, mult mai scurt si mai concis, dar cu aceeasi seninatate si siguranta. "cat de mult?", l-am intrebat apoi, avand momente de deja-vu. "Pana afara."
Hm, mi-am zis asta e ceva nou. Cum adica? Ce-o fi vrut copilul sa-mi spuna, ca mie nu-mi face nici un sens. Si, iarasi, creierasul a strigat "Evrika!". "Da' cand esti afara, cat de mult ma iubesti?", am intrebat, curioasa de logica unui baietel de trei ani. "Pana in casa", mi-a raspuns fi-miu la fel de scurt si de sincer.

Si m-a pocnit. Dragoste pe verticala si dragoste pe orizontala. Copiii ne iubesc pana la cel mai indepartat punct pe care-l percep ei, fie ca e un punct undeva sus sau undeva jos. Infinitul tine atata cat vad ei cu ochisorii lor. Pana la tavan, pana la cer, pana afara sau pana in casa. Eu am sansa sa fiu iubita in semnul crucii chiar de copii mei. De sus in jos si de la dreapta la stanga. Si pentru asta sunt fericita. Si recunoscatoare bunului Dumnezeu.

Exercitiu metafizic

2010-02-02T18:42:00.003+02:00

Se ia un cuvant. Orice cuvant. Se vizualizeaza lejer, asa, ca si cum frunza ar cadea din copac sau ai sufla in puful unei papadii. Dupa o vizualizare usoara, se pronunta cuvantul, fara pretentii. Fara convingere. Natural. Ca si cum ai saluta, in trecere, pe cineva pe strada. Apoi se pronunta cuvantul mai apasat. Cu o mica pauza. Apoi se pronunta cuvantul vizulizandu-l in acelasi timp. Si respiri usor. Si-apoi incepi sa pronunti cuvantul (cu voce tare daca se poate) fara pauza, iar si iar, de zeci de ori, de sute de ori, pana ce incepi sa te balbai. Si o iei de la capat. Si spui incontinuu acel cuvant, pana ce incepi sa realizezi ca nu mai stii care-i prima silaba sau care-i a doua. Pana ce realizezi ca sunetele nu mai au nici o valoare, ca ele nu mai reprezinta nimic. Ca obiectul denumit de sunetele pe care le pronunti nu mai are nici un rost. Ca de fapt acel obiect (sentiment, act, persoana) nu mai exista, ca nici macar tu nu mai existi. Ca daca un cuvant poate fi redus la zero, la neant, la fel poti fi redus si tu, cel care te gandesti la acel obiect.
Si te opresti. Si esti bulversat. Si incepi sa te recompui.
Incet.
Si pronunti din nou cuvantul care nu mai insemna nimic. Si vezi ca din nou are sens. Si incepi si tu sa ai sens. Iarasi. Si relizezi ca totul poate fi sau nu, in acelasi timp sau separat. Si incepi sa realizezi efemeritatea. Si incepi sa realizezi continuitatea. Pentru ca acest exercitiu poate fi facut nu numai cu un cuvant, dar si cu un fapt de viata, cu o stare, cu orice.
Repetarea neintrerupta a ceva are efectul de a disipa, de a anula insasi existenta, starea de a fi a acelui ceva. E ca sarpele care incearca sa-si inghita coada. Cred. E greu sa fac analogii.
Cu cat persisti mai mult intr-un lucru, cu atat acel lucru isi pierde calitatea sa de a fiinta. Dar nu se anuleaza. Acel ceva exista. Dar altfel decat il percepi intr-o stare normala.
Orice lucru exista in el, in opusul sau si in esenta/sinteza sa. Pe rand si in acelasi timp.

Incercati acest exercitiu. N-o sa va noteze nimeni. E un exercitiu faultativ. Desi, oarecum obligatoriu.

P.S. Credinta in Dumnezeu e singura care nu se supune acestui exercitiu. Cu cat persisiti in a crede in Dumnezeu, cu atat credinta va fi mai mare, mai unitara, mai naturala, fara putinta de a defini inceput sau sfarsit.

Mi-e dor sa scriu

2010-01-14T18:09:00.001+02:00

despre orice. Mi-e dor sa scriu cuvinte. Cuvinte care sa spuna ceva. Ceva inteligibil. Inteligibil despre mine, despre noi, despre ei.
Raman cu dorul.

Ratacit(ul) in Panama are nevoie de voturile tale

2009-12-10T10:28:00.003+02:00

Intrebare:
Cine va fi castiga concursul "Rataciti in Panama", in urma voturilor voastre?

Raspuns:
Basescu. Bineinteles. :)

Nu-i asa?

2009-09-30T14:00:00.002+03:00

Cand nimic nu ai a spune, mai bine taci.
Caci si tacerea e un fel de-a spune (de-a zice), chiar mai plin de intelesuri, de noime, de sensuri, de adevaruri.
Numai ca mai greu de descifrat.

Cu bucurie

2009-09-07T15:05:00.002+03:00

Dupa prima zi de gradinita, l-am intrebat pe fi-miu daca s-a gandit la mine. Copilul meu de trei ani si cateva zile, mi-a spus ca da. Atunci, l-am intrebat CUM s-a gandit la mine.
- Cu bucurie, mami.

Leul Base (sau Base Leul)

2009-08-27T16:33:00.003+03:00

Copiii mei se uita intr-o carte cu animale.
- Ute, leul, exclama fi-miu fericit,
- Da, leul e regele animalelor, explica fi-mea calma.
Pauza. Fi-miu repeta intr-una "regele animarelor". Ceva il nelinisteste. Intr-un final, se uita la sora-sa si o intreaba franc.
- Da' de ce e leul regele animarelor?
- Fiindca si animalele din jungla trebuie sa aiba un presedinte ca si noi. S-au adunat toate si l-au ales pe leu sa fie presedintele lor. De aia e leul regele animalelor.
"Leul Base", murmur fara sa vreau. "Sau, ma rog, Base Leul." Ma abtin sa nu rad, ca sa nu trebuiasca sa le explic copiilor poanta cu Base Leul. Adica cine e Base si de ce e leu. Sunt sigura ca intram in alte alea si, peste cateva zile, copiii mei iar o sa gaseasca niste explicatii ciudate legate de politica. Si nu vreau. Ii las pe ei sa descopere lucruri. Mai bine invat eu de la ei.

Cum sa faci un act de curaj? Atingi o furnica

2009-08-27T15:06:00.006+03:00

Copiii mei se joaca linistiti pe covor, cand cel mic incepe sa se agite deodata si sa-i arate ceva sora-si.
- Ute, ute.
Si-i arata ceva pe degetelul lui.
- Ooooo, ai prins o furnica. Uite mami, a prins o furnica. Ce curajos esti.
- Sunt cuajos? intreaba nedumerit ala micu', putin intimidat de laudele neasteptate.
- Da, esti curajos, ca ai putut sa pui mana pe o furnica. Pana acuma doar te-ai uitat la ele, dar acum ai luat una in mana. Asta se numeste un act de curaj.

"Nu conteaza cat de lung ai parul..."

2009-08-27T14:56:00.003+03:00

Fi-mea (sase ani si 1/2) se uita in oglinda si-si rasfira pletele. Fi-miu (trei ani) se uita la ea si maraie:
- Vrau si eu parul lung.
- Baietii nu au parul lung, ii replica scurt sora-sa. Sau ce, vrei sa fii roc?
- Roc? intreaba nedumerit ala micu'.
- Da, adica daca vrei sa ai parul lung, trebuie sa fii roc. Si dupa aia poti sa dai asa din cap, ii explica cu rabdare sora-sa, dupa care ia pozitie de roccker suparat si incepe sa dea din cap sus-jos, stamga-dreapta.
- Oooooo, zice mirat ala mic, incercand sa se fereasca din calea ei.
- Da, insista fi-mea. Numai baietii roci pot avea parul lung.
- Sunt roc, se hotaraste ad-hoc fi-miu, cu speranta ca o sa indeplineasca conditiile si o sa poata avea si el plete.
Fi-mea se uita cu atentie la el si decreteaza:
- Nu poti sa fii roc. Ca nu esti brunet. Tu esti blond. Numai baietii cu parul negru pot fi roci.

Timpul

2009-08-24T15:38:00.002+03:00

Cateodata timpul devine fluid, usor ca o boare, maleabil, inocent, rabdator si prietenos. Alteori se transforma in piatra, iti pune lanturi de maini si de picioare, devine casant, greoi, innabusitor, nepieritor si rece.
Timpul are si el probleme de etica, de bine si de rau, e aproape uman. Fiindca si el e trecator, la fel ca noi, oamenii.

Relativ = Lumina

2009-08-14T14:21:00.003+03:00

Cand intrebi copii mici lucruri complicate, pompoase, fara noima pentru ei, s-ar putea sa primesti niste raspunsuri, cel putin, uimitoare, uneori. Asa mi s-a intampalt mie cu fi-miu. Mai intai am vrut sa vad daca poate sa pronunte cuvinte mai complicate:
- Ia spune "Teoria relativitatii".
- "Teoia vertalititatii".
Bineinteles ca m-a distrat. Si apoi, nu stiu de ce, am continuat:
- Da' ce inseamna "Teoria relativitatii"?
Fi-miu a asteptat doua secunde, privindu-ma drept in ochi. Parea ca face operatii complicate (sau doar se gandea la ursuletul Pooh sau colectia lui de la "Cars", cine stie). Raspunsul a venit prompt, sigur, matematic, intangibil:
- Lumina.

Q.E.D. (mi-am zis in gand) Ce usor pare totul, nu-i asa?

Bani si banuti

2009-08-07T19:03:00.002+03:00

Fi-miu vrea sa-i cumpar ceva, eu ii explic ca deocamdata nu se poate, el se uita drept in ochii mei si, cumva peltic (nu are inca trei ani), ma intreaba:
- Mami, nu ai bani?
Ma uit la el si-mi dau seama ca nu am cum sa umblu cu jumatati de masura, asa ca ii spun simplu ca nu, nu am bani. Fi-miu se uita cu serioziotate in ochii mei, si-mi tranteste brusc:
- Da' banuti nu ai?

Simplu. Mai simplu

2009-07-31T15:36:00.003+03:00

Totul ar trebui sa fie simplu.
Dragostea. Scrisul. Mersul. Marea. Durerea. Muzica. Marketingul. Surasul. Viata. Copiii. Batranii. Padurea. Cerul. Maturatul. Lacrimile. Ura. Banii. Credinta. Nasterea. Trupul. Seful. Muzica. Iarba. Cumparaturile. Vacantele. Munca. Moartea.
Totul.
Totul ar trebui sa fie mult mai simplu.
Dar noi complicam totul. Pentru ca simplitatea ne sperie. Ne conduce in sufletul nostru. Si de-acolo, spre Dumnezeu. Si asta ne sperie.
Si asa complicam totul. Mintea noastra nu accepta un Dumnezeu asa de simplu. Mintea noastra vrea sa se simta Dumnezeu si atunci respinge simplitatea, lasand loc complicatului. Raului.
Totul ar trebui sa fie atat de simplu. Pentru ca Dumnezeu e simplu. E dragoste. Dragoste.

De veghe in lanul de ganduri

2009-07-24T13:53:00.005+03:00

Asa cum sta sperietoarea in mijlocul lanului de porumb (grau, secara :), pentru a speria pasarile cu gand de prada, asa trebuie sa avem si noi, oamenii, o sperietoare in mijlocul gandurilor noastre, pentru a speria gandurile cele rele, viclene, aducatoare de ura. Dar cum sa facem asta? Cum sa ne stapanim miile de ganduri, care se impleticesc intre ele, se completeaza sau se dezbina, se judeca, se intuneca sau se umfla de mandrie? Cum sa ne stapanim aceste ganduri care ne duc spre pierzanie si noi nici macar nu stim?
Sa-l lasam pe Dumnezeu sa patrunda pana in abisurile gandurilor si ale sufletului nostru. De fiecare data cand simtim ca ne incolteste un gand urat in minte, cand simtim ca ne intristam fara motiv, cand simtim ca lumea se prabuseste peste noi, sa spunem simplu, in gand: "Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatoasa."

Nedumerire: Lib Ghetz si Doamne-Doamne

2009-07-22T14:37:00.003+03:00

Ieri ne uitam la televizor si, printre altii, a aparut si Bill Gates. Obisnuiesc, de multe ori, sa-i explic lui fi-miu pe cine vedem, ce face persoana respectiva si in ce calitate apare ea la televizor.
(ex.: "Uite, asta este Obama. E presedintele Statelor Unite ale Americii. SUA e o tara", sau "Asta e Basescu. E presedintele Romaniei. Romania e tara noastra", sau "Asta e Boc. Da, mami, n-o sa-ti vina sa crezi, dar e prim-ministru nostru" sau "Asta e Michael Jackson. A fost negru si acum e alb. Iar de la un timp, nu mai e deloc." Iar fi-miu are reactii de genul: "Bot, mami, ata e Bot?" -adica "ASta e Boc?" Sau "Damna Mlacal Jacsan?" - adica, de ce spun eu ca domnul acela care danseaza e un barbat, cand fi-miu il vede femeie, adica doamna, "damna". Dar sa inchidem paranteza, ca uitam de unde am plecat.)

Si ne uitam noi aseara la tv, si-i explic lui fi-miu.
-Uite, mami, asta e Bill Gates...
- Lib Ghetz?
-Da, mami, Lib Ghetz, ii raspund eu, amuzata de aproximarea numelui. E cel mai bogat om de pe Pamant. Stii ce inseamna asta?
- Doamne-Doamne da de macare ("Mancare") la toti amenii ("oamenii").
- Nu, mami, ce legatura are una cu alta? Bill Gates a facut multe calculatoare si e bogat.
- Si tevizori ("Televizoare")?
- Nu, doar calculatoare? Dar ce ai zis de Doamne-Doamne? Cum adica da de mancare la toti oamenii?
Fi-miu ma priveste si ridica din umeri, asa cum ii e obiceiul cand nu poate sa explice niste lucruri. Si, la urma urmei, ce vreau si eu de la el? Are doar (aproape) trei ani: nu trebuie sa fie inca logic si rational. Poate sa spuna adevaruri simple si fara sa le explice.

ANTAN TINI MOGODAM

2009-07-20T14:06:00.002+03:00

CARA CARA SE
PRINCIPALA MORINGO
TANGO! (OLE!)

Mi-am adus aminte de jocurile copilariei si n-am rezistat tentatiei de a nota versurile astea.

Mandarina, magdarina, margarina

2009-07-15T20:26:00.003+03:00

Copii mei stau cu niste sticle de suc in mana si le admira. Fi-mea e incantata de toate fructele desenate pe eticheta si incearca sa i le descifreze si lui frate-su.
- Uite, sucul meu e din mere, kiwi, magdarina (adica "mandarina". E unul dintre putinele cuvinte care-i mai dau de furca fi-mii si la sase ani. Nu poate sa-l pronunte si pace) ...
- Margarina?, intreaba fi-miu curios.
Sora-sa isi da ochii peste cap (adica, "uite-i domnule si pe astia mici, n-au habar de nimic") si-i raspunde sigura pe ea:
- Nu, MARGARINA. MAGDARINA, desteptule. Ce-i asa greu de inteles?

Cel mai mult

2009-07-14T15:18:00.002+03:00

imi plac radacinile copacilor din marile si micile orase, care au spart betoanele sub care au fost ingropate si au iesit la suprafata. Cand vad asfaltul denivelat (sau spart de-a binelea) de niste radacini de copaci, sunt fericita. Intotdeauna (chiar daca uneori ma impiedic de ele si aproape ca ma duc in bot).

ADEVAR

2009-07-07T15:24:00.004+03:00

Nimic pe Terra nu e vesnic.
Nici chiar timpul.
Nici chiar nimicul.
Tot ceea ce traim si simtim
e imaginatia noastra
(sau poate a lui Dumnezeu).
Dragostea e oaza care
linisteste zbuciumul OMULUI.
Dreptul e granita spiritului si a faptei.
Moartea e hazardul care te
reincarneaza in pantecul altei mame.
Numele e constiinta ca existi,
in visul visat de Dumnezeu.
Cuvantul e sansa creierului
de a delimita spatiul si timpul.
Zambetul e ceea ce pentru OM
se cheama fericire.
Lacrima e zvacnirea dureroasa a
sufletului.
Omul e intrebarea Dumnezeului Unic si Sfant,
dar...
Nici chiar nimicul.
Nici chiar timpul.
Nimic pe Terra nu e vesnic.

(18 octombrie 1991- aveam 16 ani)

Ganduri de acum 18 ani

2009-07-07T14:58:00.007+03:00

Am gasit niste ganduri de-ale mele, din iunie 1991 (aveam 16 ani), si tin sa le impart cu voi.

"Vom intrezari vreodata esenta vietii pe Terra? Exista limite ale depravarii umane, dar exista si inaltari ale spiritului uman, pe care oamenii trebuie sa le caute mereu"
***
"Daca omul e intrebare, atunci intrebarile-intrebari ce sunt? Bucati de intrebari-intrebari ale intrebarii mari?
***
Rautate, mizerie, haos, inconstienta, salbaticie, josnicie, moarte, necunoscut- intre aceste prostii traieste omul. Singura lui lumina- un Dumnezeu pe care nu l-a vazut nimeni niciodata, dar in care traieste partea curata a sufletului sau.
***
Probabil Dumnezeu nu vorbeste, ci canta, deoarece muzica este singurul limbaj pe care orice om il intelege fara traducere.
***
Animalele nu sunt inferioare oamenilor, pentru ca si ele respira. N-avem dreptul sa spunem ca noi, oamenii, suntem superiori animalelor, pentru ca noi am avut doua razboaie mondiale si am inventat bombe ucigatoare, pe cand ele n-au descoperit nici macar bata!
***
Pentru cine e lumina soarelui? Pentru cine curg izvoarele si zboara pasarile? Pentru cine ne dor gandurile? Pentru cine traim noi?
***
Cat e viata si cat e vis? Cat e Univers si cat e minciuna? Sarmane Dionis! Niciodata nu vei sti!
***
Cel mai frumos lucru dintr-un om nu e gura sau bustul sau inima sau picioarele sau ochii sau urechile sau unghia de la degetul mare sau fesele sau oasele sau nasul... Tot ceea ce e mai frumos intr-un om este EUL sau UNIC si POSESIV, EUL sau intreg cu gura, bust, inima, picioare, ochi, urechi, unghia de la degetul mare, fese, oase, nas- acesta este unicul FRUMOS in lume! EUL PAMANTESC!
***
A trai inseamna a astepta moartea.
***
Invizibil este ceea ce poti simti, dar nu poti vedea.
***
Daca am sti ce se intampla cu NOI dupa ce murim, atunci -cu siguranta- viata n-ar mai avea nici un rost.

MEMENTO MORI

2009-07-07T14:27:00.005+03:00

Candva te vei gasi in aerul
din fata ta, sau
chiar in aerul din spatele tau,
din dreapta, de sus,
de pretutindeni.
Candva vei fi mai imens... mult
mai imens
chiar si decat imensitatea cuprinsa
in granitele memoriei
tale.
Candva vei zambi si de propriul tau
EU -intaiul-
fiindca i-ai simtit (candva)
barierele gandirii.
Dar,... priveste-te in fata... singur.
Inainte de a muri, inainte de a fi aer,
Inainte de a fi imens, inainte de a rade de
primul tau eu.
Priveste-te omule.
Ce vezi?
Esti istovit, batrane.
Ai uitat ca ai o singura viata
Ai uitat sa te privesti in fata.
Alergi dupa himere:... bani,
orgoliu, viitor, putere.
Vrei mai mult, mai mult, mai mult
... mai mult decat poti
intr-adevar primi.
Nu mai ai timp de intrebari.
Caci vrei... mai mult decat
poti da.
Vei muri omule...
si vei apare iar (???)
Inchina-te in tine, pedepseste-te
singur cand gresesti, fii bun
si iubeste...
pentru ca sa simti ca traiesti.
Altfel te pacalesti singur,
si e pacatul ploii.
Fii bun si iarta. Memento mori...
(27 noiembrie 1990- aveam 15 ani)

Cu masca, fara masca?

2009-06-29T10:02:00.002+03:00

Aceasta-i intrebarea. Si daca o punem pe fata (masca:), reusim sa-i pacalim pe cei din jur? Dar daca aceasta masca o punem pe dinauntru, reusim sa ne pacalim noi, pe noi insine? Ne vedem mai frumosi, mai buni, mai senini, mai inocenti sau ne transformam in umbre bovarice si sterpe?
Ce este masca? Se poate sa traiesti fara ea? Mereu?
Se poate sa traiesti doar cu ea? Intotdeauna?
De ce este nevoie de masti? De cine ne pazesc mastile? Si, pana la urma, pe cine (de)dubleaza ele? Ce se ascunde sub ele? De cate feluri sunt mastile? Cum facem rost de ele? Si, cand, in sfarsit le avem, cum scapam de ele? Ce pret platim pentru ele? Si cui anume platim? Exista oameni fara masti? O masca e (doar) negativa sau/si pozitiva?
Cineva intelept ar trebui sa ne vorbeasca despre toate astea.

Cu uimire, eu despre mine

2009-06-26T15:53:00.025+03:00

Am gasit o mica istorioara (???) pe care am scris-o in data de 17 octombrie 1990 (aveam 15 ani!!!). Uitasem complet de ea, dar, pentru farmecul ei frust, lipsit de prejudecati si pur pana la inconstienta, o sa impart aceasta istorioara cu voi. Se numeste "Cine sunt eu??" si suna cam asa:

"In aceste clipe vad cine sunt, am fost si voi fi. Tot ce simt acum este scris sub influenta viziunii din acest moment; spun asta, pentru ca intotdeauna ma vad si ma simt altfel.
Dar acum...
Oare prin cine vad tot ceea ce vad? Si ce vad? Ma vad pe mine. Eterna. In aceste momente imi e dat sa simt tot ceea ce un om nu poate gandi. Oare prin ce putere imi e ingaduit sa fac lumina asupra EU-lui meu?
Calator de-o clipa pe Terra...
Clipa aceasta pe Pamant inseamna enorm de mult, insa eu in curand nu voi mai fi ceea ce sunt. Ma voi preschimba intr-un atom. Nu, nu un atom. In ceva mult mai mic; infinit mai mic. Dar acum sunt inca ... Carmen (ce vesela cacofonie).
De multe ori, zarind chipuri necunoscute pe strada, tresar...sau devin nelinistita. Ceva in mine imi spune ca undeva, candva am mai zarit acesti oameni. Oare unde? Uneori am chiar impulsul sa ma duc sa-i imbratisez... dar ma opresc. Regula jocului nu trebuie schimbata. Deocamdata traiesc pe Pamant.
....................................
M-am nascut demult, demult... tare demult. E un numar de ani mult mai mare decat infinitul. Ma simt... simt ca am mai umblat si prin alte universuri. Mintea mea stie atat de multe, incat ii e teama sa vorbeasca. Tare multe stie mintea mea.
Numai ca nu tin minte cum am aparut. Am uitat. Ce ciudat!
Am avut o traiectorie tare ciudata. Nu stiu pentru ce am aparut eu; ce rost am eu. Tin minte numai ca m-am preschimbat de foarte multe ori, in diferite forme. Si acum ma pipai si ma intreb cand o sa redevin eu cea normala..., iar universul din mine ma linisteste: curand, curand, Viata fara rost, Nimic din nimic, Ce rost am sau cum te mai cheama si pe tine. Curand Carmen; e asa putin pana atunci.
Nu stiu de cate ori m-am metamorfozat, dar pot cu precizie sa spun ca m-am nascut undeva pe ceva patrat; un patrat mare, mare. Oamenii de pe Pamant i-au spus Mercur, si din comoditate l-au facut rotund.
Acolo nu era ca aici. Si nu aratam deloc ca acum. Aveam o forma cu totul alta: aratam ca un cerc mare, ca un fum, si toti semenii de pe Mercur erau la fel si aveau diferite culori. Numai ca nu se numeau ca aici: rosu, violet, caki, verde, maro... acolo de fapt nici nu se intelegeau mercurienii intre ei prin vorbe. Noi toti eram o mare familie. Puteam sa ajung dintr-un colt in altul al planetei numai gandindu-ma si dorind acest lucru. Acolo nu existau parinti. Mercurianul aparea, disparea si nimeni nu stia de aceste lucruri. Pe nimeni nu interesa nimic. Ne petreceam timpul incercand sa ne schimbam din rotunzi cum eram, in tot felul de forme. Totul era simplu. Nimeni nu era prost sau destept; toti eram la fel.
Apoi, nu stiu, nu mai tin minte cat am trait si cand am murit. M-am preschimbat intr-un atom si m-am plimbat prin aer. Mult, mult, foarte mult timp. Pe langa mine, deasemenea se foiau in sus si-n jos alti atomi, alti EU, infiniti de EU.
Apoi m-am nascut pe Venus. Nu stiu daca asa se numeste planeta aceea, dar fiindca acum sunt pamanteana, din comoditate ii dau acest nume.
Multe nu-mi amintesc. Nu-mi aduc, de exemplu, aminte ce culoare aveam. Si nici cum ma numeam. E ingrozitor sa stii ca ai fost tot tu si sa nu poti dispune de dreptul tau de a fi ca sa-ti poti aminti de toti si de toate. Sigur e corpul; aveam o forma. Aveam si parinti. Si pe ei i-am iubit mult si i-am respectat si m-am supus lor, de parca intr-adevar eram a lor. Eu nu sunt a nimanui. Sunt a mea. Imi apartin. Dar ma supun jocului acesta, care de fapt n-are nici o noima, si ma las nascuta, si ma las murita...
Acolo, pe Venus stiam sa cant. Ridicam ochii spre Soare si cantam. Acolo era foarte cald. Si Soarele era tare aproape de Venus. Imi amintesc si de vocea mea. Cantecele erau altfel acolo. Semanau... asa... cu un galgait lin, cand curgator ca un rau, cand gros.
Eu stiam sa cant extraordinar. Toti Venusienii ma adorau. Am fost o adorata pe Venus, si de asta mi-a parut rau cand am murit si am simtit o mare placere ca cei vii m-au plans mult.
M-am nascut apoi pe Pamant. Ca de obicei, mi-a trebuit mult sa ma acomodez cu noul stil de viata. O alta forma a corpului, alti parinti, alt destin.
Aici nu ma simt prea bine, dar nici rau nu e. Bine nu e, fiindca nu intotdeauna viata depinde de mine, ca atunci cand sunt EU cea mica, si ma plimb prin haos.
Parintii mei m-au dorit baiat. Fiind in trecere, am aflat de dorinta lor si am vrut sa le fac o farsa. Nu stiu de ce imi place mie sa fac farse. Poate datorita faptului ca in drumul meu prin neant, ma izbesc intotdeauna de alti atomi. Imi place sa-i necajesc, dar nu din rautate. Uneori mi-e mila si de ei si de mine. Dar, in definitiv, e foarte frumos sa ma izbesc de alti atomi: de aici cred ca s-a zdruncinat ceva in mine. Intotdeauna par alta fata de ceea ce sunt, pentru ca atunci cand redevin atom imi plac farsele, si aproape intotdeauna ele se intorc impotriva mea.
Eu pe Terra am mai trait de mii si mii de ori. De asta cunosc eu atatia oameni, care sunt de fapt straini.
Poate c-am fost si Eminescu, sau Napoleon, sau chiar Mozart. Poate c-am fost si unul din acei oameni pe care istoria niciodata nu-i consemneaza.
Oricum, fiinta mea imi spune ca eu am mai fost pe aici... si o sa mai vin.
Acum, in aceste momente, eu stiu si ce va urma. Ma voi naste pe Marte, care nici el nu e rotund. Pur si simplu n-are forme. E ca spuma facuta de dero in apa calda. Si oamenii sunt la fel. Si eu voi fi tot la fel.
Ma voi naste apoi pe Jupiter. Vesela planeta. Aici e o civilizatie su-per-ba. Toti Jupiterienii sunt destepti, inteligenti si frumosi. Toti stiu sa se distreze. Cand cineva se naste, rad. Cand cineva moare, rad si fac petreceri. Si eu sunt fericita pe Jupiter.Aici intotdeauna ma simt bine, ma odihnesc, si-mi pare rau de fiecare data cand mor.
Pe Saturn, totul e rigid. Totul, dar nu toti- ma refer la Saturnieni. Eu, de exemplu, de fiecare data cand ma nasc acolo, as vrea sa mor cat mai repede. Oamenii sunt stupizi, si daca mai intalnesti altii care vor sa ase distreze, sunt condamnati de ceilalti sever.
De multe ori pe Saturn m-am omorat singura, desi nu stiam ca am sa ma mai nasc iar si iar. Numai acum ma simt in stare de asa ceva si cu toate ca asa simt, nu m-as omori eu singura ca sa ajung mai repede pe Jupiter, caci traiesc pe Pamant inca, si aspiratiile imi sunt limitate ca la orice muritor de rand.
Pe Uranus traiesc intotdeauna mult. Mare e viata acolo. Si toti se iubesc. E drept ca formele sunt altele decat ale pamantenilor, dar si Uranisienii se iubesc. Mare iubareti mai sunt. Daca as iubi pe Terra cum iubesc pe Uranus as fi trimisa la scola de corectie, sau la inchisoare pentru vagabondaj sau lipsa de educatie, cum s-ar spune, pentru prostitutie.
Numai ca pe Uranus, toate aceste lucruri sunt la fel de normale, cum e normal la noi pe Pamant sa respiri.
Pe Neptun, viata e cu totul altfel. Acolo eu ma transform in ceva care seamana cu un copac, aici pe Terra.
Toti oamenii sunt la fel, acolo. Viata e cand zbuciumata, cand lenta. Nimic deosebit: te nasti, si-apoi mori.
Pluton e cea mai nedorita planeta pe care trebuie sa ma nasc. E frig. E intuneric. Corpul e tare urat format. Te plictisesti enorm. Totusi nu e chiar asa rau. Eu acolo stau, dorm, beau ceai si ma incalzesc la soba. Si pe langa asta mai scriu istorie, povestiri si romane, pentru ca sa aiba copiii plutonieni ce invata la scoala.
Acolo chiar cand te nasti, esti bland si cumpatat ca un bunic.
Pluton e planeta bunicilor.
Dupa Pluton ma transform iar in EU cea adevarata. Si ma plimb prin Universuri, si fac farse atomilor care trec pe langa mine, si ma nasc si mor, si ma cheam Carmen, Xiluneea, Pass, A, PDX3, Milesanchiudranavatarabitena, Nimic, Tot, am parinti, si invat prin scoli, si scriu carti, si cant, si ma plictisesc, si iubesc, si ma transform si astept... ce?
Asta sunt eu, de fapt. Nu-mi trebuie sa fiu crezuta. EU ma cred. Eu ma cunosc, desi nu-mi apartin intotdeauna. Eu stiu multe, desi nimeni nu ma crede, ba chiar, uneori, nici eu.
Eu sunt EU.
ETERNA!!!"

Uitasem complet de povestioara asta, care poate aduce binisor cu un SF adolescentin. Numai ca, pentru cine vrea sa vada, exista mici crampeie de adevar, pe care mai mult le simti la nivel senzorial, decat mental.

Azi, luni, 8 iunie, 2009...

2009-06-08T20:29:00.003+03:00

... pe strazi miroase a ceai de tei (a plouat mult peste florile de tei care abia s-au desprins de crengile lor si numai ce s-a oprit ploaia ca a iesit soarele si a fost foarte foarte cald; astfel, in aer miroase a ceai de tei de te ameteste.)

"Exist prin ce am sau prin ce sunt?"

2009-06-08T14:57:00.006+03:00

- Ce scriam eu acum 11 ani, in Caietul meu:

"12 Noiembrie 1998
Iasi
Inca nu mi-am gasit de lucru. Incep sa ma urasc pentru ca sunt intr-un anumit fel, si nu sunt altfel, asa cum trebuie sa fie un tanar al anului '98: semiculturalizat, tupeist (din cale-afara), arogant (cand trebuie) si servil (tot cand trebuie), emancipat (in sensul ironic al cuvantului), atotcunoscator, atotstiutor ("barfe" de culise), capabil, realist, descurcaret, nesimtit (aproape intotdeauna).
Discrepanta dintre mine si ce este in jur, a devenit totusi minima, in sensul ca a disparut lamentatia. Am spus putin mai inainte ca incep sa ma urasc pentru ca sunt ASA, si nu sunt altfel. "A ma uri"- e un fel de a spune. Incep sa ma accept si asta (poate) e bine. Daca am urmarit (si urmaresc) ceva in aceasta viata este tocmai EUL meu si diversitatea umana (pentru ca si in mijlocul acestei omogenizari aberante din zilele noastre, ea -diversitatea umana- exista).
- "A-ti face o cariera"- cuvantul de ordine al zilei ("epocii").
- "A fi (deveni) CINEVA".

***

Distantarea de viata pur intima. Intimul (intimitatea) dispare, lasand loc Publicului (publicitatii). Si poate ca e o logica fireasca a lucrurilor. Dar cum? si de ce? sa te prefaci a fi altul, doar pentru a parveni? Acceptarea bunului material (functie buna, bani, siguranta zilei de maine), in schimbul renuntarii la ceea ce reprezinti tu ca om (tu, cu gandurile, sperantele, proiectele, idealurile si rautatile tale).
Imbratisam exteriorul si intoarcem spatele interiorului. Frica de a privi in noi. Frica de ce am putea gasi in acest divin si limitat EU. Sfarsitul de mileniu 2 ne va gasi intr-o confuza naivitate hamletiana: "Exist prin ce am sau prin ce sunt?"

Au trecut aproape 11 ani de cand am scris randurile astea. Si acum gandesc cam la fel. Poate ca nu atat de contondent. Esenta e cam aceeasi, forma s-a mai schimbat.

De cate feluri sunt vedetele din Romania?

2009-06-02T10:51:00.005+03:00

1. "Vedetele" mari (gen Teo, Raduleasca, Marin Banica, Calinescu, Botezatu, etc) se plang de starea jalnica a mass media romaneasca din ziua de azi. Ele (vedetele) ne flutura cuvinte mari (profesionalism, dedicatie, fara compromis, inteligenta, lipsa de prost gust, etc) si spun in stanga si-n dreapta ca ele refuza sa faca parte din cloaca media contemporana.

2. "Vedetele" cu meserie proprie (gen Andreea Banica, Lesko, Carneci, Ciuculete, etc) continua sa vina pe la emisiuni si sa apara prin presa scrisa, sunt de partea tuturor "vedetelor mari", desi, de fapt, nu tin cu nimeni si continua sa-si faca meseria, ca de acolo vine "cascavalul".

3. "Vedetele" in devenire (gen Nikita, Sexi Braileanca, Marina, Lorette si care or mai fi) ar aparea oriunde este o camera, ar face orice pentru publicitate, dar au inceput sa aiba constiinta propriei lor existente media. Prin urmare, au inceput sa foloseasca tot mai mult cuvinte gen "viata privata", "exclusivitate", "sunt o persoana publica", "noi, vedetele".

Cum e absolut firesc (in sensul de logic), vedetele din cele trei categorii se amesteca (browinian) intre ele, efectul fiind naucitor, dar si hilar, uneori. Oricum, toate pretind respect neconditionat, toate au opinii (duse la nivel de axioma), toate se cred speciale si unice. Din cand in cand, viata se incapataneaza sa le mai tranteasca cu fundul de pamant, si atunci isi aduc aminte ca si pe ei ii doare ca si pe noi, astia comunii, astia din plebe, si atunci tipa din toti rarunchii: "Auuuuu".

"Mai intai sa-i salvam pe ai nostri"

2009-05-22T19:14:00.003+03:00

Da.
Nu pot sa-mi scot fraza asta din cap. Am uzit-o acum cateva saptamani la emisiunea lui Maruta, cand a fost Liana Stanciu sa promoveze o campanie de strangere de fonduri pentru Spitalul Budimex. Ii indemna pe oameni sa trimita un sms (in valoare de doi euro) pentru ca nu stiu ce sectie din acest spital sa fie modernizata. O.K. Foarte frumos. Si eu am fost de multe ori cu copiii la acest spital, si eu vreau sa am un loc profesionist in care sa-mi tratez copiii daca, Doamne Fereste, ar fi nevoie. Problema e ca, in aceeasi perioada, pe alte posturi, aparea si Sandra Stoicescu care promova o alta campanie umanitara (prin aceeasi metoda cu sms-ul), pentru copiii dintr-o tara africana (parca). Imi cer scuze, dar nu mai tin exact minte. Oricum era o situatie destul de disperata cu acei copii (am vazut cateva imagini dintr-un reportaj la fata locului, si mi-a atins sufletul).
Si, cum spuneam, Liana Stanciu a indemnat oamenii sa voteze, emisiunea era pe terminate, Maruta isi lua ramas bun, timp in care o aud pe doamna Stanciu: "Trimiteti sms. Trimiteti sms, sa-i salvam mai intai pe copiii nostri, nu pe cei de prin alte tari. Mai intai ai nostri." (facand trimitere directa la campania Sandrei Stoicescu).
Cuvintele astea ma bantuie de-atunci. Poate gandul Lianei Stanciu a fost absolut bine-intentionat, dar transpus in cuvinte a sunat mizerabil. N-as putea sa pun exact degetul pe ce ma deranjeaza. Dar ceva m-a tulburat cu siguranta. Copiii sunt fiinte nevinovate, indiferent de rasa. Cum sa alegi intre ai lor si ai nostri? Dar de ce nu toti in acelasi timp? De ce sa nu ii facem fericiti pe toti copiii de pe Pamant? Cate un suflet de mama e sfasiat pentru orice copil ce sufera, chiar daca acel copil e sarac sau bogat, negru sau alb, urat sau frumos, sanatos sau cu handicap. Cum sa alegi? De ce? De ce trebuie sa faci o asemenea remarca?
Poate cineva sa-mi explice? De ce "mai intai ai nostri"? De ce nu "sa-i salvam pe toti"?

Nu tot ce-i poleit cu aur, e de aur

2009-05-18T15:06:00.039+03:00

Prea de multe ori am tot vazut si auzit oameni picati in limba de admiratie fata de anumite vedete. De la noi, dar mai ales de la Hollywood, pentru ca, nu-i asa?, acolo umbla cainii cu colacii in coada. Multa lume crede ca acesti oameni respira cumva altfel, traiesc altfel decat noi, muritorii de rand, doar pentru ca apar in niste filme, canta pe scene sau apar pe copertele revistelor lucioase. Multe dintre aceste vedete, insa, sunt absolut comune, ca mine, ca tine si ca el/ea. Uneori au si ele zile mai proaste; poate ca nu le sta parul de nici o culoare, poate au uitat sa se machieze inainte de a iesi pe usa casei lor, poate ca au bataturi la picioare, poate ca nu s-au epilat pe sub brat sau pe picioare, poate ca au cosuri sau matreata, poate ca papparazii le-au prins in momente nefavorabile. Oricum ar fi, vedetele sunt si ele oameni. Po fi iubite sau nu, comentate sau nu, apreciate sau nu de cei din jur. Cu asta sunt de acord. Ce nu accept, insa, este idolatria dusa la extrem. Nu accept sa-mi fie impusa ca model o persoana care nu e mai mult decat o imagine glossy (uneori nici asta). Prefer sa-mi pastrez admiratia pentru cei ce consider eu ca merita acest lucru.

Suntem un popor de norocosi

2009-05-05T16:11:00.002+03:00

De ce? Pai sa va explic:
Se spune ca atunci cand calci intr-un cacat, o sa ai noroc, nu-i asa? Am stat si m-am gandit. De unde o fi venit expresia asta? Ce o fi stat la baza ei? M-am gandit si m-am gandit si am ajuns la urmatoarea explicatie. Inainte (orice o fi insemnat asta, inainte de zilele noastre, oricum) era destul de greu sa intalnesti, pe strazile unui oras, rahati (sau cacaturi sau cacati, cum vreti sa le spuneti). Caini maidanezi nu prea existau, iar oamenii, marea lor majoritate, isi faceau nevoile in veceuri. Asa ca, fiimd destul de neobisnuit sa intalnesti cacati pe strada, cand cineva calca, totusi, intr-unul, era un eveniment, in sine. Enervant, i-adevarat, dar data fiind raritatea si neobisnuitul evenimentului, omul care trecea printr-o aemenea isprava, se simtea, oarecum, deosebit (deosebit nu neaparat in sens pozitiv, ci deosebit fata de ceilalti). Si fiindca rahatul de pe talpile picioarelor nu era tocmai un eveniment placut (desi unic, dupa cum am mai spus), oamenii au tinut sa-l asocieze cu ceva placut, ca sa mai taie din incovenientele unui asemenea eveniment (trebuie sa te stergi repede pe picioare, sa nu intri in casa sau intr-o masina cu rahatul pe picioare, ca sa nu mai spunem de miros, care dispare asa de greu). Nu-i asa ca e greu sa gasesti un trifoi cu patru foi? Sau o floare de liliac cu trei sau cinci petale? Nu-i asa ca se spune ca ai noroc cand le gasesti? Asa si cu rahatul de pe talpi. Oamenii au inceput sa creada ca atunci cand calci intr-un cacat, o sa ai noroc.
Numai ca acum vremurile s-au schimbat. E mai greu sa o gasesti o strada fara cacati pe ea decat una cu. Cand iesi afara, nu stii la ce sa fii mai atent, mai intai: La gropi? La cacati? La masinile parcate pe trotuare? La masinile care circula in viteza pe strazile pe care tu mergi, pentru ca pe trotuare, pe unde ar trebui sa mergi, sunt parcate masini una langa alta? La cainii maidanezi? La Atv-uri conduse de inconstienti? In fine... Am ajuns sa ma consider norocoasa daca nu calc in vreun rahat. Ceea ce e destul de trist, in sine.
Si daca n-ar fi atat de trist, ar fi comic: Suntem un popor de norocosi, care calcam rahatul in picioare.

Chestie de perspectiva

2009-05-05T15:44:00.003+03:00

Stefan Banica Jr. e o figura. E greu sa nu rescunosti asta. Pana si un copil iti poate spune asta. Fi-mea l-a observat pe la trei- patru ani, dupa prima editie a emisiunii "Dansez pentru tine". Tot prin Stefan, de fapt, prin intermediul talentului sau de artist, Fi-mea s-a prins ca oamenii pot canta si dansa intr-un fel ciudat ("rock & roll").
Anyway, nu asta voiam, de fapt, sa spun. La putin timp dupa ce s-a obisnuit cu imaginea lui Stefan Banica Jr. la televizor, fi-mea l-a vazut tot la tv pe Presley. Da, Elvis Presley. Canta si dansa una dintre cele mai cunoscute piese ale sale. Fi-mea l-a urmarit o perioada, s-a intors spre mine si mi-a spus pe cel mai serios ton cu putinta: "Uite, mami, asta il imita pe Stefan Banica Jr."
Bineinteles ca i-am replicat imediat ca Banica il imita pe Elvis. A trebuit sa-i explic, dupa aceea, cine este Elvis, ce canta, de ce Banica il imita pe Elvis si nu invers, asa cum spusese ea, si, in general, a trebuit sa-i explic ce e ala rock, ce e ala regele rock&roll-ului si multe alte chestii.
Mai tarziu, mi-am dat seama cum e cu perspectiva. Daca fi-mea l-ar fi vazut mai intai pe un tinerel pe o scena, undeva, dansand rock&roll, ar fi spus pe urma, ca Banica il imita pe respectivul. Si, abia mai apoi, ca Presley il imita pe Banica.
Putem sa apreciem lumea din care facem parte in functie de informatiile pe care le avem. Poti judeca pe cei din jur sau o situatie, in functie de informatiile pe care le detii. Iar daca informatiile nu sunt corecte sau daca nu ai pe cineva care sa te traga de maneca si sa-ti spuna ca ai gresit, poti judeca stramb, desi tu poti fi convins ca ai dreptate. Nimeni nu are, insa, toate informatiile, deci nimeni nu detine Adevarul cel mare. Totul e relativ, deci. Am mai spus-o. Totul tine de perspectiva. De conjuctura. Important e sa ai Credinta. Sa incerci sa fii cat de bun poti fi tu.

Dumnezeu ne iubeste

2009-04-27T15:26:00.010+03:00

Acuma am inteles si eu. Cat de cat. Adica, de ce oamenii, cand patesc ceva rau, se uita spre cer si se intreaba: "De ce, Doamne? De ce imi faci asta? De ce mi se intampla toate relele numai mie?" Si eu m-am revoltat. Si eu m-am uitat incruntata spre cer. Si eu am crezut ca Dumnezeu m-a parasit sau, in cel mai bun caz, a uitat de mine, fiindca are atatia oameni (si nu numai) de care sa aiba grija. E adevarat ca, de cele mai multe ori, m-am ridicat repede dupa ce viata mi-a dat cateva lovituri, dar mi-era greu sa inteleg cum de puteam sa mai zambesc dupa ce au fost momente in care am crezut ca nu o sa ma mai ridic e jos.
Acuma stiu. Dumnezeu e langa noi mereu, sa ne apere, sa ne protejeze si chiar daca ni s-ar intampla cel mai mare rau din lume, el va fi acolo, sa ne ia in bratele sale, sa ne iubeasca. Cum mi-am dat seama de acest lucru?
Acum sunt si eu mama. Dupa ce am nascut primul copil, mult timp am crezut ca o sa-mi plesneasca inima de frica, de fiecare data cand parea ca fetita mea nu respira regulat, sau cand plangea intr-un fel nou (care nu spunea nici ca ii este foame, nici ca ii este cald sau frig, nici ca ii este somn, nici ca o doare burtica, nici ca e era pur si simplu alintata), sau cand facea febra, sau cand se purta altfel decat in mod normal. Am murit de multe ori in gandul meu, numai cand imi imaginam ca, atunci cand va mai creste, i s-ar putea intampla ceva rau. Ca ar putea sa cada. Ca ar putea sa sufere, pentru ca o alta persoana o va rani, minti, insela, batea. Ca ar putea sa treaca prin toate nefericirile sau tristetile prin care eu trecusem deja. Ca ar putea (si aici, mintea imi paraliza, inima aproape ca se oprea) intr-o zi sa moara. Simteam ca nu o sa pot trece peste o asemenea durere.
Ma linisteam numai cand ma gandeam la mama mea, la felul in care m-a crescut pe mine si pe fratii mei, si la felul ei calm, demn si sigur cu care a trecut peste toate necazurile vietii. M-am gandit la bunicile mele, la strabunica mea si la toate mamele din lume, de azi si dintotdeauna, care-si cresc copiii cu dragoste si reusesc cumva sa ramana intregi la minte cand copiii lor patesc ceva rau.
Pana pe la doi- trei ani, mi-am purtat fetita aproape numai in brate. Ma ingrozea ideea ca ar putea cadea si s-ar putea lovi. A invatat sa mearga in ham. Multe femei in jur imi spuneam sa o las sa cada, ce daca?, doar n-o fi nici primul, nici ultimul copil care s-ar lovi. "Nu", imi spuneam si le spuneam mereu, "o s-o tin in brate sau in ham, pana s-o marita, daca trebuie. Nu pot s-o las sa cada."
Cand am nascut al doilea copil, a fost, parca, mai usor. Frica n-a mai pus stapanire pe mine, ca dupa prima nastere. Eram putin mai sigura, desi inca mai credeam ca inima mea nu o sa reziste daca ceva rau s-ar putea intampla copiilor mei. Pe cel de-al doilea copil l-am lasat sa mearga fara ham, mult mai repede si nici nu l-am tinut prea mult in brate (nici lui nu-i placea, de fapt sa fie prea cocolosit). L-am lasat sa mearga, sa alerge, dar l-am vegheat si m-am repezit sa-l iau in brate si sa-l sarut si sa-i opresc lacrimile, ori de cate ori cadea si se lovea.
Imi dau seama ca eu n-o sa pot trai viata copiilor mei. Imi dau seama ca fiecare dintre ei va trebui sa-si traiasca singur destinul. Eu i-am nascut cu dragoste, dar, oricat de mult i-as iubi, nu voi putea sa traiesc in locul lor. I-adevarat. Nu pot decat sa fiu mereu langa ei, cu ei, imprejurul lor, in inima lor, sa stie ca vor avea mereu pe cineva pe lumea asta care ii va iubi in pofida a orice si oricine.
La fel se intampla si cu noi, oamenii. Cine ne-a creat pe noi? Dumnezeu. Ne-a creat, dar nu poate sa traiasca in locul nostru. Poate sa ne dea povete, sa ne ajute, sa ne invete ce este binele si ce este raul, dar nu poate sa aleaga in locul nostru ce fel de viata sa avem. EL nu poate decat sa fie mereu langa noi, sa ne stearga lacrimile, sa ne ia in brate. EL nu ne va parasi niciodata. De ce?
Pentru ca Dumnezeu ne iubeste. De aia.

E aproape bine

2009-04-22T15:33:00.002+03:00

Nici cheful de viata, nici tonusul, nici dorinta de a trai intens nu vin din carti sau din reviste lucioase, cu vedetele momentului pe coperta. Oricat ar incerca cineva sa-ti vare pe gat sfaturi despre o viata frumoasa, nu poti sa simti gustul fericirii decat daca vine din tine, din interior. Din alchimizarea si asumarea durerii, a suferintei. Pentru ca daca nu-ti asumi toate durerile, parerile de rau, minciunile, vanitatile, toate mastile si loviturile, daca incerci sa le ascunzi mereu sub un colt al unui rol care crezi tu ca te-ar prinde bine, fericirea, sentimentul de bine, iubirea pentru tot ceea ce ne inconjoara, nu mai apare.
Te damnezi singur la o viata cu coperte lucioase, dar cu pagini mancate de molii.
Si, in nici un caz, nu trebuie sa astepti fericirea aceea care sa te ia pe sus, care sa te duca departe de cotidian, de datorii, de serviciu, de cenusiu, de amorteala zilnica. Uneori e bine sa simti si ca e doar APROAPE bine. Esti un fericit molcom, care doar zambeste, nu rade. Mai e pana la bine. Ai ajuns la aproape bine, dar cat de mult ai muncit pentru asta...

“EL. EA. SI CAM ATAT”

2009-04-16T21:34:00.001+03:00

MINI PIESA DE TEATRU

MOTTO: “AU FOST VREMURI CAND ETERNITATATEA DURA PENTRU TOTDEAUNA. ACUM ETERNITATEA DUREAZA CAM CAT VREA FIECARE.”

Personaje:
1. Amalia (in jur de 30 de ani, sotia lui Bebica)
2. Alexandru, zis Bebica (aproximativ 33 de ani, sotul Amaliei)
3. Nina (prietena Amaliei, cam de aceeasi varsta)
4. Piru (in jur de 27- 28 de ani, prietenul lui Alexandru)

1.

Decorul e compus din trei camere, despartite de perdele foarte transparente, care sa ofere ideea de delimitare spatiala, dar sa permita spectatorului sa vada tot ce se intampla. In mijlocul scenei se afla camera propriu-zisa, care este folosita si ca living si ca dormitor. In dreapta livingului se afla o canapea moderna, acoperita cu o patura frumoasa si cu pernute. In fata canapelei se afla o masuta. In partea stanga a livingului se afla doua fotolii, cu o masuta intre ele. Pe peretele din fata se afla o biblioteca, un dulap, iar in mijloc, un televizor mare.
Camera din dreapta este, de fapt, baia acestui apartament, mobilata simplu cu o toaleta, o chiuveta si un dus.
Camera din stanga este, bineinteles, bucataria si e mobilata cu cateva dulapuri suspendate, aragaz, chiuveta si masa de gatit.

Se aude cum cineva deschide usa de la intrare cu cheia. Intra Amalia, cu cateva sacose in maini.

Amalia: Alexandru!… Alexandre esti acasa? (Lasa sacosele in bucatarie, dupa care isi cauta sotul prin cele trei incaperi. Cand isi da seama ca Alexandru nu a ajuns acasa de la munca, deschide televizorul. Tocmai incep “Stirile de la ora cinci”, de pe PRO TV. Amalia isi da jos hainele cu care a venit de la serviciu, se imbraca in ceva mai comod si se aseaza intr-un fotoliu. Stirile sunt din cele mai groaznice, toate despre violuri, omoruri, incendieri, rapiri, batai, scandaluri sau prostitutie. Amalia priveste televizorul fara nici cea mai mica reactie. Fata ei e putin incruntata, ca si cum s-ar gandi la ceva anume, dar se vede cu ochiul liber ca gandurile sale n-au nici o legatura cu ceea ce se vorbeste la televizor. Se aude cheia in broasca. Intra Alexandru.)

Alexandru: Buna. Ce faci, ai ajuns de mult?

Amalia: Nu… Dar tu ce faci? Nu trebuia sa ajungi inaintea mea?

Alexandru: Ba da, dar m-a mai tinut seful. Stii ca nu se descurca fara mine. Iar de cand cu proiectul asta nou,… nu stiu ce sa mai zic. Suge toata energia din mine. (Intre timp s-a dezbracat si el de hainele de zi si s-a imbracat cu ceva mai comod. O saruta pe sotia sa pe frunte, dupa care se aseaza pe canapea si isi pune picioarele pe masuta.) Cat as fi vrut sa ajung si eu mai devreme, macar azi, cand era ziua mea libera. Ma rog, cel putin teoretic.

Amalia: Ce vrei sa mancam azi?

Alexandru: Ce vrei tu, ariciule. Dar gateste trei portii, ca vine si Piru.

Amalia (se incrunta si mai tare): Aveti meci sau ce?

Alexandru (se preface ca nu observa proasta dispozitie a sotiei sale): Nu, nu e nici un meci. Trece si el pe la noi sa vada ce mai facem. Eu i-am zis sa ramana si la masa. Poti s-o chemi pe Nina, daca vrei.

Amalia: Ca sa aveti voi pe cine sa luati peste picior.

Alexandru: Ei, hai mai ariciule, n-o lua si tu chiar asa. Stii ca ne place de Nina. Si daca mai glumim pe seama ei, o facem tocmai fiindca e simpatica.

Amalia (pe un ton ironic): E fata buna, nu-i asa? (O suna pe prietena sa pe telefonul mobil.) Alo, Nina, ce faci? Ai ajuns acasa? Unde esti? In metrou? Bine, suna-ma cand iesi. Hai, te pup.

Alexandru (Intre timp si-a dat seama ce program este la televizor. Se stramba si se uita la nevasta sa): Mai Amalia, iar te uiti la prostii de-astea? Si-am spus ca nu vreau sa ma uit la asa ceva.

Amalia (indiferenta): Nu te uitai tu, ma uitam eu. Poftim, ia telecomanda si da unde vrei. Poate gasesti vreun film de asta cu impuscaturi pe care sa-l intelegi si tu…

Alexandru (nu raspunde la provocare): La orice e mai bine sa te uiti, decat la prostiile astea. Esti morbida rau. Iti face placere sa auzi orori de-astea?

Amalia: “Ororile” astea, cum le spui tu, se intampla in jurul nostru. Nu ma uitam la filme. Mai bine sa stii despre toate mizeriile astea, decat sa ramai socata daca i se intampla cuiva apropiat, sau, Doamne fereste, mie sau tie.

Alexandru: Bine, bine. N-am chef sa ne certam. (Intre timp, butoneaza telecomanda si, in cele din urma, opreste pe Realitatea TV.) Tu ce-ai facut azi la munca?

Amalia: Chiar te intereseaza sau vrei doar sa faci conversatie? (Suna telefonul, iar Amalia raspunde.) Nina? Bine, fac bine. Uite ce e… Ce faci in seara asta?… Bine, atunci treci pe la noi?… Nu, nimic special. Doar ca trece si Piru si n-am chef sa ma simt a cincea roata la caruta, cand or incepe ei sa vorbeasca de fotbal, calculatoare, masini si femei. (Alexandru se stramba la Amalia, in timp ce aceasta vorbeste la telefon. Suna la usa si barbatul se duce sa deschida. E prietenul lui, Piru, foarte bine dispus.)… Da, a si venit deja. Vino si tu cat poti de repede… Nu, nu manca, vino flamanda, ca o sa gatesc eu. Hai ca te astept. Pa.

Piru: Sarut manusitile, doamna Amalia. Prost dispusa, ca de obicei?

Amalia: Hai, lasa textele. Zi mai bine, ce vreti sa fac de mancare?

Alexandru: Pai niste cartofi prajiti cu copanele si salata de rosii cu castraveti, nu-i asa, Pirule?

Piru: Eu mananc orice. Tu stii ca eu nu fac mofturi la mancare. Da’ bere ai?

Alexandru: Nu, suntem pe sec. Hai sa luam cateva. Tu ce vrei, ariciule?

Amalia: Ia niste cola. Si niste inghetata. Sa nu stati mult.

(Barbatii ies si Amalia isi ia telecomanda si butoneaza si ea, nehotarata. La un moment dat, se aude soneria si Amalia deschide usa de la intrare. Este prietena ei, Nina.)

Amalia: Hai, te pup, ce faci, esti obosita?

Nina: Putin. M-am certat cu un dobitoc azi, la serviciu, de-mi venea sa-l strang de gat. Da-mi niste apa, ca mi-e sete.

(Amalia vine cu un pahar cu apa, din bucatarie, si Nina il bea pana la fund.)

Nina: Unde sunt baietii?

Amalia: Sa ia niste bere. Vrei o cafea?

Nina: Da, da’ nu prea tare, ca nu mai dorm la noapte. Hai la bucatarie sa tragem cate o tigare.

(Femeile merg la bucatarie si isi aprind cate o tigara, dupa ce Amalia pune apa la ibric pentru cafea. Amandoua tac. Nina se joaca nervoasa cu bricheta si, de cateva ori, chiar o scapa pe jos. Pare tare zapacita si pusa pe sotii si nu stie cum sa deschida discutia cu Amalia, care pare foarte trista.)

Nina (precipitandu-se spre aragaz): Da in foc! Vezi ca da in foc! (Inchide ochiul aragazului si se uita triumfatoare la Amalia care si-a aprins o alta tigara.) Iti pun? (Amalia da din cap in semn de accept si Nina ii toarna cafea intr-o ceasca mare, cu grija, sa nu se friga.) Daca bei toata chestia asta, sigur n-o sa mai dormi la noapte.

Amalia: Si de ce as dormi? (Se ridica incet de pe scaun, scoate din congelator o punga cu copanele si o pune la dezghetat, in chiuveta. Se aseaza la loc si, dupa ce sufla de cateva ori in ceasca, soarbe o gura de cafea.) De ce as dormi? Mi-e indiferent daca dorm sau daca sunt treaza.

Nina (speriata): Ce ai, esti bolnava? Te simti rau, ce-i cu tine?

Amalia: Nu, nu, stai linistita. Nimic fizic. Nu ma doare corpul, daca la asta te referi. Sunt sanatoasa, cred. Ma doare aici (si arata cu mana in zona pieptului). Am impresia, uneori, ca sunt un mort ambulant, care se joaca de-a viata, numai fiindca nu i s-a spus inca unde sa se duca si ce trebuie sa faca. Adica, ce trebuie sa faca un mort? Mai ales, daca si-a pastrat trupul, nu-i asa… Un mort care mai respira, inca.

Nina: Ei, ce chestii mai spui si tu… O sa-ti treaca, maine o sa fie mai bine.

Amalia: Parca vorbesti din revistele astea lucioase pentru muieri. Mai lipseste sa-mi dai zece sfaturi care sa ma ajute sa nu mai simt moarta, nu? (Nina zambeste.) Cred totusi ca e un semn bun ca macar pot sa vorbesc cu cineva despre ce mi se intampla. Sau nu mi se intampla, ma rog. Chestie de perspectiva.

Nina: Si eu mai sunt suparata, cateodata. Dar asa, “moarta” cum spui tu, nu m-am simtit niciodata. E nasol, nu?

Amalia: Tocmai asta e, ca nu simti nimic. Nu mai simti nimic. E ca si cum ai trai in neant, adica undeva unde nu exista delimitari spatiale sau temporale si, ce e mai rau, nu exista speranta. Nu ma mai bucura nimic si nu ma mai supara nimic. Parca as fi din alt joc. (Se ridica, stinge tigara in scurmiera, ia sacosa cu cartofi si dupa ce spala cativa in chiuveta, incepe sa-i curete de coaja, pe masa din bucatarie. Nici nu-si mai priveste prietena, ca si cum singurul lucru care ar mai exista in lumea asta sunt cartofii si cutitul din mana ei.) Aveam totul si nu mai am nimic. Asa simt.

Nina: Inteleg ce spui, adica, cel putin, incerc. Nu pot sa ma pun in pielea ta, fiindca eu sunt fericita. Chiar si atunci cand ma cert cu cineva, sunt fericita. Eu ma trezesc zambind, fiindca stiu ca, daca respir, traiesc si, daca traiesc, atunci totul e bine. Eu nu pot sa explic ca tine. Tu spui cuvinte frumoase, care au sens. Eu prefer sa ma bucur de ceea ce simt, chiar daca nu pot sa explic si celorlalti.

Amalia: As fi vrut si eu sa-mi pastrez inocenta asta a ta, dar nu mi-a fost dat. Cand te vad atat de senina, inconjurata de lumea asta rea, simt difuz ca, poate, mai am si eu o sansa.

Nina: Dar dragostea? Dar Bebica al tau? Nu-l iubesti?

Amalia: Ce e dragostea? Daca nu mai simt nici binele, nici raul, cum as putea sa mai simt dragoste?

Nina: Bebica stie tot ce simti tu? I-ai spus si lui?

Amalia: Nu. (Tace un timp. Spala cartofii curatati si se apuca sa-i taie pai.) Nu stiu daca Alexandru ar intelege.

Nina: Dar ce, eu inteleg?

Amalia: Tu cel putin nu ma judeci. Nu traiesc cu tine. Nu dorm langa tine noaptea si nu pe tine te iubesc. (Zambeste.) Vezi, am zis cuvantul ala magic. Il iubesc pe Alexandru, dar nu mai stiu cum se poate demonstra lucrul acesta. Nu mai stiu cum sa fii femeie si sa iti faci barbatul sa te iubeasca. Sa-l scuture dorinta cand te vede sau cand se gandeste la tine. Sexul nostru a fost candva RITUAL. Apoi doar RITM. Acum e RUTINA. In curand o sa fie doar RUGINA. Nu stiu cat o sa mai suporte. Il simt ca s-a saturat si ca, desi incearca sa afle ce se intample cu mine, e foarte frustrat de ceea ce se intampla. N-o sa ma ia prin surprindere cand o sa-mi ceara divortul.

Nina: Fii serioasa. Te iubeste.

Amalia: Asta nu inseamna nimic.

Nina: Asta inseamna totul. Si tu credeai asa, acum cativa ani.

Amalia: Acum am mai crescut. Acum sunt realista. Un mort realist, simpatic, nu?

Nina (cu naduf): Acum esti o cinica. Si daca as fi barbatul tau te-as lua la bataie. Mi-e mila de bietul Bebica.

Amalia (se maimutareste, luand-o peste picior pe Nina): Mi-e mila de bietul Bebica.

2.
(Intra cei doi barbati, cu sacose in maini si bine dispusi. Piru aduce sacosele in bucatarie si o ciufuleste pe Nina.)

Piru: A venit domnisoara Nina. Si-a fost dor de mine, papuse draga? Te-ai mai gandit, ne luam sau nu?

Nina: Dar tu ai terminat cu femeile sau ai de gand sa ma inseli, daca ne casatorim?

Piru: Mai am putin si ma satur. Cand o sa te iau pe tine, o sa fiu un sfant. O sa ma rogi sa te ating, macar cu o floare.

(Nina rade amuzata de asemenea expresie si-l loveste dragostos pe Piru peste obraz. Piru ia doua beri, o loveste, in trecere, pe Nina peste fund si merge in living, unde il asteapta Alexandru.)

Alexandru: Bai Pirule, daca te vad odata si odata la casa ta, cu Ninuta, pot sa zic ca am facut ceva bun in viata. Da’ tot nu ma las pana nu va vad luati.

Piru (desface berile si-i intinde una lui Alexandru): Hai, noroc! Si mai taca-ti gura. Parca ai fi muiere, ii dai in sus si-n jos cu-nsuratoarea. Ia zi-mi: e asa o mare fericire sa fii insurat?

Alexandru (se intristeaza, apuca telecomanda si incepe sa o butoneze nervos): E o mare fericire sa ai alaturi o femeie pe care o iubesti…

Piru: … si care te iubeste?

Alexandru (se face ca nu-l aude): …. si care te face fericit. Eu o iubesc pe Amalia. N-as putea sa traiesc fara ea.

Piru: Dar, ea? Ea te iubeste?

Alexandru: Sunt convins ca da. O cunosc. Nu s-ar fi maritat cu mine daca nu m-ar fi iubit. Ar fi preferat sa ramana singura. Amalia e, de fapt, genul de om care se simte mai bine singur, decat in compania cuiva. Cred ca ma iubeste prea mult, de a acceptat sa se marite cu mine. Trebuie sa-mi spele, sa-mi calce, sa-mi gateasca, sa ma suporte… Sunt un norocos.

Piru: Da’, ce sa-ti zic, si tu nu mai poti de atata fericire. Eu prefer sa fiu putin mai nefericit, dar sa ma distrez mai mult.

(Alexandru se opreste pe PRO TV, unde tocmai se termina emisiunea lui Teo si incep Stirile PRO.)

Alexandru: Fetelor, mai e mult cu masa? Ca nu mai pot de foame.

Nina: Mai rabdati vreo juma’ de ora.

Piru: Bai Bebicule, zi-mi sincer: chiar esti fericit?

Alexandru: Uneori cred ca da. Alteori, nu mai stiu. Dar sunt multumit. Nu stiu alte cupluri cum sunt. Eu cred ca e bine, asa cum suntem, desi, desigur ca se poate si mai bine.

Piru: Bebica, Bebica, te minti singur. Casnicia voastra atarna de un fir de par si tu nu vrei sa vezi. Deschide ochii. Crezi ca Amalia te inseala? Sau tu pe ea?

Alexandru: Vorbeste mai incet, ca poate sa te auda. Tu ai impresia ca toata lumea e ca tine? Ca toti barbatii trebuie sa-si insele iubitele sau nevestele, doar fiindca se zice ca barbatii sunt porci, sau ca toate femeile sunt curve, si-si ridica poalele in cap, oriunde si-n fata oricui?

Piru: Nu neaparat, dar cred ca alta femeie ti-ar face bine.

Alexandru: Adica s-o insel pe Amalia, ca sa-mi dau seama cat de fenomenala e nevasta-mea. Adulterul ca terapie. Nu, mersi. Si tu vezi-ti de treaba. Daca vrei sa te mai consider prieten, termina cu prostiile astea.

Piru: Bine, bine. Nu te mai infoia ca un curcan gelos. Ce zici, facem o tabla, pana termina fetele masa?

Alexandru: Nu, mai bine zi-mi ce-ai facut cu afacerea aia, ti-a iesit sau nu?

3.
Nina (dupa ce trage cu urechea la ce zic baietii, se aseaza iarasi la masa si fura un cartof pai din castronul de pe masa): Piru il tot bate la cap pe Bebica sa te insele, ce zici?

Amalia (in timp ce taie rosiile si castravetii pentru salata): Asta-i poveste veche. Cred ca Piru e convins ca daca Alexandru ma inseala, n-o sa mai fie atat de descumpanit, o sa gaseasca metoda prin care sa ma faca fericita. Piru are impresia ca, astfel, ne ajuta pe amandoi. Eu o sa-l doresc mai mult pe Alexandru si o sa lupt pentru el, iar barbate-meu o sa se simta si el cocosul in casa. Da’, de fapt, Piru are dreptate. Alexandru ar trebui sa ma insele. Cred ca asta m-ar lecui de toata nepasarea asta in care m-am afundat.

Nina (face semnul nebuniei la ureche): Voi nu sunteti intregi la cap. Si tu si Piru sunteti cam nebuni si cred sincer ca ar trebui sa va tratati.

Amalia: Hai sa punem masa. Ia tu farfuriile si tacamurile, ca aduc eu restul.

(Dupa ce Amalia pune masa in living, barbatii incep sa manance cu pofta. Nina ciuguleste cativa cartofi, iar Amalia a ramas cu ochii tinta in televizor.)

Alexandru: Nu mananci, Amalia?

Amalia: Nu, stai linistit. Vreau sa vad cat aloca la invatamant, anul acesta.

Nina: Da’ chiar nu va mai maresc salariile, deloc? Cat ai, acum?

Amalia (ridicand din umeri): Vreo sapte milioane, dar nu asta mi se pare cel mai important. Mi se pare ca sistemul de invatamant a intrat in colaps. Nu stiu daca ce se intampla inainte era mai bine, dar stiu sigur ca ce se intampla acum e rau. Rau de tot.

Piru: Eu nu cred ca se va schimba ceva in viitorul apropiat. Pana la urma, cred ca o sa ma tirez din tara asta imputita.

Amalia: E o solutie absolut egoista, care-ti face bine (sau nu) doar tie, nimanui altcuiva. Si oricum e o solutie care nu intereseaza pe nimeni altcineva, decat pe tine. Devine de interes general, doar in momentul in care exodul asta al romanilor, ia amploare in cantitate sau/ si calitate…

Piru (se ineaca, tuseste si gesticuleaza cu furculita prin aer): Hai, ca m-ai dat pe spate. Ce te-a apucat sa vorbesti asa, ca din carti?

Amalia (isi continua ideea, fara sa para ca l-a auzit): Eu vorbeam despre altceva. Vorbeam despre o stare de lucruri, care porneste de la individ spre societate, nu invers. Mi-am ales meseria de profesoara din convingere. Daca as fi vrut sa castig bine, as fi putut sa fiu orice altceva. Am noroc cu Alexandru, in privinta banilor… (Isi priveste sotul si ii zambeste, iar acesta o saruta pe frunte.)

(Dupa un moment de tacere) Alexandru: Spune mai departe, ariciule. Eu te ascult.

Amalia: Uneori, cand imi fac ora, fie ca le predau, fie ca le dau vreun extemporal, ma uit cu atentie la chipurile elevilor mei. Ma demoralizeaza cumplit ceea ce vad. De fapt, ce nu vad, mai bine spus. E asa o plictiseala pe chipurile lor. Sau, nici macar plictiseala. Nu vad nimic, absolut nimic. Privirile lor nu ascund emotii personale, sau mistere, nu pun intrebari, nu sunt flamande de nou. Nu vad nici macar autosuficienta celor care cred ca le stiu pe toate. Parca au creierele spalate. Oile exprima mai multe, decat tinerii din ziua de azi. Nu mai vorbesc de faptul ca nu inteleg nimic din ceea ce le predau. Cred ca daca m-as duce in costum de baie, as reusi sa le captez atentia pentru o zi. As fi “cool” sau “gagica tare” sau “de gasca” sau ceva de genul asta, dupa care ar cadea in aceeasi letargie.

Nina (se ridica de pe pernuta de jos): Eu am terminat, sarut mana pentru masa. Cine vrea inghetata?

Piru (se ridica si el de pe jos si o ia pe Nina de mijloc): Hai, ca te ajut eu. (Se apleaca si ii sopteste la ureche): Lasa-i singuri, cred ca trebuie sa ne tiram mai repede.

(Cei doi se duc la bucatarie)

Alexandru: Din cauza asta nu vrei sa avem copii?

Amalia (il priveste lung pe sotul sau si rupe nervoasa un servetel): Nu cred ca e momentul sa vorbim despre asta.

Alexandru (nervos): Dar cand e momentul, Amalia, cand? Spune-mi tu ziua, ora, locul, spune-mi, si te las in pace.

Amalia: Te rog, Alexandru, te rog, termina. Vrei sa ne certam, acum? Hai sa ne certam, mi-e totuna.

Nina (intra cu bolurile de inghetata in mana, urmata de Piru): Deranjam? Daca vreti, mergem la bucatarie si…

Alexandru: Pe nevasta-mea n-ar putea s-o deranjeze nici un stadion plin cu oameni. Poate sa vorbeasca despre orice, de fata cu oricine…

Nina (impaciuitoare): Ei, hai, nu mai exagera. Pirule, ma duci acasa, dupa ce terminam inghetata? Trebuie s-o vopsesc pe sora-mea la par si deja e tarziu.

Piru (sare in picioare): Cine nu-i gata, il iau cu lopata. Eu sunt gata. Da-mi lopata, mergi?
Nina (putin nedumerita): Gata? Dar inghetata? (Piru ii trage un ghiont.) A, bine, hai. Va pup pe amandoi, scumpii mei. Mai vorbim, pa.

(Amalia si Alexandru raman singuri. Un timp, Alexandru butoneaza, absent, telecomanda. Amalia mananca, absenta, inghetata. Alexandru se plimba, nervos, prin casa. Amalia duce vasele la bucatarie, strange masa si spala vasele. Alexandru se plimba, in continuare prin casa, o priveste insistent pe sotia sa, dar nu spune nimic. Amalia se duce la baie, se spala pe dinti, desface canapeauna si se culca. Alexandru se intinde intr-un fotoliu si continua sa butoneze telecomanda.)

4.
Acelasi decor. Nu e nimeni acasa. Se aude cheia in broasca usii. Intra Amalia, se dezbraca de hainele de zi, se imbraca in hainele de casa, se spala pe maini la baie si apasa pe telecomanda. Ecranul ramane negru. Mai incearca o data. Acelasi rezultat.

Amalia (disperata): Nu, nu se poate. Spune-mi ca nu e adevarat.

(Mai face cateva incercari, dar televizorul nu se aprinde. Resemnata se aseaza intr-un fotoliu si ramane asa, privind in gol, pana se aude, din nou, cheia in broasca, si intra Alexandru.)

Alexandru: Buna, ariciule, ce faci? De ce stai asa, in linistea asta? S-a intamplat ceva?

Amalia: De cand n-ai mai platit cablul?

Alexandru: De vreo doua luni… Adica… ce vrei sa spui… ne-au taiat cablul? (Din ce in ce mai impacientat.) Nu merge? Cat e ceasul? A inchis deja la… Ce facem? O seara intreaga fara televizor? Baga-mi-as… Ce sa fac? Ce facem? Tu de ce taci?

Amalia (isi aprinde tacticos o tigara): Se pare ca azi o sa ne culcam mai devreme.

Alexandru (se dezbraca de hainele de zi si se imbraca in hainele de casa): Adica ce vrei sa spui, ca suntem pierduti fara televizor?

Amalia: Dupa reactia ta de mai devreme, ce-as putea sa spun?

Alexandru: Gasim noi ce sa facem. Da-mi putin timp.

(Se duce la baie si, cu spatele la sala, face pipi.)

Amalia: Alexandru, ti-am spus de atatea ori sa ridici colacul! Vrei sa-ti scriu pe pereti?

Alexandru (ridica precipitat colacul de la toaleta, dupa ce-l sterge cu hartie igienica): Il ridicasem deja, scumpa mea. De ce tipi?

Amalia: Pentru ca te cunosc.

Alexandru (intra in living): Tu crezi ca ma cunosti, asa cum si eu cred ca te cunosc, dar ceea ce crezi tu despre mine, nu e neaparat ceea ce sunt eu, iar ceea ce cred eu despre tine, nu e neaparat ceea ce esti tu.

Amalia: O, nu, spune-mi ca nu vrei sa filosofam in doi, acum ca, din nefericire, ne-au taiat astia cablul. Mai bine jucam niste table.

Alexandru: In primele secunde cand mi-am dat seama ca nu merge televizorul, am fost distrus. Pentru ca am realizat prea brusc ca, astfel, suntem doar noi doi. Singuri. Tu si eu. Fata in fata. Mi-era frica de momentul asta, desi il asteptam de mult. Trebuie sa vorbim.

Amalia (ironica): Chiar trebuie?

Alexandru: M-am hotarat sa nu ma enervez. N-as rezolva nimic. Si imi pasa prea mult de noi doi, de relatia noastra. Pentru ca te iubesc. Si se pare demodat? Ai vrea sa te urasc? Sau poate sa mi se rupa de tine?

Amalia: Nu, nu vreau sa vorbim despre dragoste si tot felul de sentimentalisme. Nu simt nevoia, nu-i vad rostul…

Alexandru (aproape tipand): In schimb, eu ma sufoc! Femeie, tu nu intelegi ca am ajuns la capatul puterilor? Nu intelegi ca nu mai dorm noaptea si ca viata mi se pare un mare rahat, in care ma afund incetul cu incetul? (Isi aprinde o tigara si se plimba prin casa, cu pasi marunti.) Suntem doi straini care traiesc impreuna. Nici macar sex nu mai facem. Mi-e rusine de mine, ma simt un animal in calduri, de fiecare data cand trag de tine, ca sa pot si eu sa te mai tin in brate, sa te iubesc, sa fac dragoste cu tine. (O priveste pe Amalia, care plange, nemiscata in fotoliu.) Nu vreau sa plangi, nu vreau sa te vad plangand. Ma ametesti si mai tare, ma iriti, sunt si eu om. Vrei sa-ti cersesc mila? Ai fi mai fericita, daca m-as pune in genunchi, in fata ta? Daca m-as tari in fata ta? Ai vrea sa ma omor pentru tine, asa ca in romanele de dragoste sau ca in filme?

(Amalia izbucneste intr-un ras isteric. Alexandru pare ca nu o aude si fumeaza tigara de la tigara.)

Alexandru: Nu vreau decat sa inteleg ce se intampla cu tine.

Amalia: Ai fi mai fericit, daca am divorta?

Alexandru: Nu vorbi prostii. Te iubesc. N-as putea sa traiesc fara tine.

Amalia: Dar iti fac rau.

Alexandru: Nu vorbeam despre mine, acum. Vorbeam despre tine, despre noi. Si-e frica de ceva. Ne e frica de ceva. Ne-am agatat de televizorul asta, care este, practic, a treia persoana din casa noastra. Ca importanta, chiar prima. Tu nu-ti dai seama ce se intampla cu noi?

Amalia: Da. Tu, in lumea ta, eu, in a mea…

Alexandru: Unde gresim? Ce s-a intamplat cu noi? Mi-ai inchis toate usile, toate ferestrele, nu mai pot ajunge la tine.

Amalia: Drama e ca nici eu nu pot ajunge la mine. Nu stiu ce se intampla cu mine. Ar fi fost usor, daca as fi stiut. Am fi putut vorbi. Faptul ca esti mereu langa mine, suportandu-ma, iubindu-ma, asteptandu-ma, imi face si mai mult rau. Pentru ca nu pot sa-ti raspund la fel. Si-atunci, ma concentrez mai mult pe ceea ce simti tu, decat pe ceea ce nu mai simt eu.

Alexandru: Ma iubesti? Spune-mi, ma iubesti?

(Amalia tace. Isi aprinde iarasi o tigara.)

Amalia: Habar n-am. Daca nu mai stiu cine sunt eu, cum as putea sa te iubesc pe tine? Poate te iubesc, dar nu mai am capacitatea de a simti acest lucru. Stiu doar ca ma doare aici (arata cu mana in zona pieptului). Vrei copii. Cum as putea sa fac copii? Ce s-ar intampla daca as face copii si functiile mele de mama s-ar deregla, asa cum s-au dereglat functiile mele de sotie, de iubita, de amanta, de femeie? Cum as putea sa fiu o straina pentru copiii mei? Cum as putea sa mai continui sa traiesc, daca nu mi-as iubi copiii?

Alexandru: Nu s-ar intampla asa ceva. Te-am vazut cum te porti cu copii care iti sunt straini. Cat de buna si tandra si iubitoare si grijulie esti cu niste copii straini. Iti dai seama cum vei fi cu copiii nostri?

Amalia: Dar asa am fost si cu tine, iubitul meu. Mai tii minte ce bine ne era? Ce mult radeam si ne iubeam si ne alintam si faceam dragoste toata noaptea si toata ziua? Si uita-ne acum.

Alexandru: Nu e acelasi lucru. (Se apropie de Amalia, se aseaza pe bratul fotoliului si o saruta pe par.) Pe mine m-a nascut mama mea, nu tu. Din fericire. Ce se intampla cu voi, femeile? De ce nu puteti sa fiti constante? Ati vrut egalitate cu barbatul si acum, cand o aveti, nu mai stiti cum sa fiti femei.

Amalia: Da, ai dreptate. Ma simt foarte singura. Nu mai pot sa fac gesturi simple, nu le mai vad rostul. Uneori mi-e dor sa te mangai, dar imediat ma simt ridicol, pentru ca…

Alexandru: Tu de ce nu-mi spui niciodata “Bebica”? De ce nu ma alinti?

Amalia: Vezi, e totul atat de complicat. Totul cere efort. Totul cere munca. Nu mai am energie. Ma simt o leguma. Mi se pare ca daca te-as iubi, te-as pierde. Mi-e frica sa te iubesc, vezi, am spus-o. Acum intelegi?

Alexandru: Nu, nu inteleg nimic din ce-mi spui. N-am mai auzit niciodata asa ceva. As vrea sa mai fi auzit asemenea minunatii la cei din jur, sau poate macar in filme. As fi preferat sa-mi spui ca ma inseli. I-as fi spart capul nenorocitului, pe tine te-as fi umplut de vanatai si, dupa un timp, in care tie ti-ar fi parut foarte rau si ai fi facut orice sa-mi fii pe plac, ne-am fi impacat. Dar asa, ce sa fac? Spune-mi tu. E problema ta, nu a mea.

Amalia: Stiu ca e complicat. E mai complicat sa fii singur in doi, nu-i asa? Ce patetic suna.

Alexandru: Nu credeam ca e atat de grav. Mie imi e suficienta prezenta ta. Te-am iubit din prima clipa in care te-am vazut si nu am mai avut, de atunci, nici o ezitare in ceea ce te priveste, sau in ceea ce ne priveste pe noi doi. Totul ar trebui sa fie atat de simplu…

Amalia: Imi vine sa rad. Cand ma gandesc ca in alte familii, sotii se cearta din cauza de bani, de copii, de inselat, de bautura, de orice altceva… Ma simt atat de stupid ca nu pot fi la fel de “normal”, de ancorata la realitatea din ziua de azi.

Alexandru: As vrea tare mult sa ne certam si noi din cauza de copii. E cea mai mare dorinta a mea.

Amalia: Vrei sa ne iubim? Vrei?

Alexandru: Da, vreau, vreau…

(Cei doi se saruta pasional. Lumina se stinge.)

5.
Acelasi decor. Se aude cheia in broasca. Intra Amalia, incarcata de sacose, pe care le lasa in bucatarie. Intra in living, se dezbraca de hainele de zi, se imbraca in haine de casa, se aseaza in fotoliu, ia telecomanda si da drumul la televizor. Dupa un timp, se aude cheia in broasca si intra Alexandru. O saruta pe Amalia pe frunte si dupa ce se imbraca in hainele de casa, ia telecomanda si butoneaza incontinuu.

Amalia: Esti obosit? Vrei sa-ti fac o cafea? Si-e foame?

Alexandru: Da, fa-mi o cafea. Tu… Ce-ai facut azi?

Amalia: Bine. A fost totul bine.

Alexandru: Te deranjeaza daca-l chem pe Piru, in seara asta?

Amalia: Nu, sun-o tu si pe Nina. Eu ma duc sa fac ceva de mancare.

Alexandru: Da, e timpul sa-i cuplam pe copiii astia. Cred sincer ca o sa le fie bine impreuna.

Amalia: Da, si eu.

Alexandru: Vrei sa te ajut cu ceva? Vrei sa spal vase, sa tai ceapa, sa dau cu matura?

Amalia (zambind larg): Nu, Bebica. Ma descurc si singura.

(Alexandru se ridica, merge incet la bucatarie, isi ia nevasta in brate si o saruta lung.)

SFARSIT
Noiembrie 2005

Unu si cu unu fac doi?

2009-04-16T15:41:00.000+03:00

De ce? Eu cred ca e doar o conventie. Pentru ca "unu", in sine, poate fi o multime de "unu" mai mici, asa ca unu plus unu, pot face cat vor ei (fiecare unu in parte), in functie de context. Nu ne pot invata la scoala Teoria relativitatii, dupa care sa ne impuna adevarurile astea de suprafata cu "unu si cu unu fac doi". Cand totul devine relativ, unu isi pierde si el unicitatea. Si-atunci, pe ce ne sprijinim? Ce nu se schimba deloc in lumea asta? Ce este ferm, stabil, egal cu el insusi, fara putinta de ambiguitate?

CUVANTUL.

Pentru ca "la inceput a fost Cuvantul", nu-i asa? Credinta ne salveaza de relativitate (relativitate care ne expulzeaza intr-o libertate plina de pericole). Credinta nu e relativa. Ea e si gata.
"Crede si nu cerceta."

Pe mai tarziu...

2009-04-15T19:53:00.000+03:00

Cate lucruri nu amanam, spunandu-ne ca o sa le facem mai tarziu... Un "mai tarziu" care inseamna, de fapt, "niciodata". Asta n-ar fi nimic, daca n-ar aparea regretele. Cand ne dam seama ca ceea ce am gandit, ceea ce am planificat in mintile noastre, ceea ce am conturat cu ochii mintii, nu se va intampla niciodata.
Uite de asta incerc sa postez si eu cat mai multe ganduri in blogul meu nou-nout. Pentru ca m-am saturat de amanari. Pentru ca vreau sa incep sa scriu. Orice. Sa prind, iarasi, gustul scrisului. Asta-i abia primul pas. Ce-o iesi, om vedea mai incolo.

Oau!

2009-04-14T19:28:00.000+03:00

"Datorita conditiilor din ziua de azi, a crizei, femeile nu mai au ce face si se marita din dragoste."

(Da, stiu, it's mind blowing, ca in romaneste nu prea exista echivalent.)

(Acuma puteti sa inchideti gura. Respirati adanc. Lumea nu s-a schimbat deloc. E absolut la fel.)

P.S. Fraza asta savant- mondena, am auzit-o in emisiunea de azi a lui Dezbracatu'.

Blogul e ca celularul

2009-04-13T16:00:00.000+03:00

Abia acum mi-am dat seama. Cand ai chef sa nu fii deranjat, iti inchizi blogul, pur si simplu, asa cum am facut si eu. Cand vrei o schimbare, ii schimbi titlul, asa cum ti-ai schimba numarul de telefon. Marcile de telefon (Siemens, Sony Ericsson, Nokia, etc) sunt, de fapt, siteurile pe care poti sa-ti faci un blog (Blogspot, Wordpress, etc). Convorbirile telefonice sunt posturile de pe bloguri, iar comentariile aferente sunt persoanele care vorbesc la telefon. Exista, bineinteles si poze, filmulete, tot tacamul.
Eu mi-am inchis pentru o vreme telefonul (BLOGUL) si, dupa ce m-am hotarat sa-l redeschid, mi-am schimbat numarul (NUMELE BLOGULUI). Mi-am pastrat insa aceeasi marca de telefon (BLOGSPOT) si acelasi abonament (DENUMIREA SITEULUI).
Cred ca-mi lipsesc anumite conversatii, anumite exprimari, cu si catre oameni pe care (nu-)i cunosc, dar ii apreciez.

Cand simti ca te sufoci...

2009-04-10T19:46:00.000+03:00

...e bine sa faci un pas inapoi.